La începutul lunii iulie, temperatura se apropie de 40°C în micuța mașină care le duce pe doamnele Tatiana Zezioulkina și Lyudmila Kravchenko aproape de granița belarusă. „Mergem la Yahidne, un sat ocupat de ruși timp de aproape o lună”, explică prima. „Trei sute cincizeci de persoane au fost reținute cu forța în subsolul școlii. Și credem că acolo au fost comise violuri.” Cele două activiste, membre ale Rețelei internaționale de suport pentru supraviețuitoarele crimelor sexuale în timp de conflict armat (SEMA), sunt aici pentru a investiga. La școală, abandonată, cu geamurile sparte, paznicul povestește: „Au cerut, da, dar nu le-am dat femeile noastre soldaților.” O femeie se apropie de ele, ezitantă. Ea mărturisește că a găsit prezervative în casa ei după eliberare și, până la urmă, dezvăluie numele a două victime.
Încă de la sfârșitul lunii martie, la câteva săptămâni după începutul războiului, pe măsură ce forțele ucrainene intră în satele care fuseseră ocupate de forțele ruse — Bucea, Irpin și altele —, povestirile despre violurile comise de soldați ruși asupra civililor încep să apară pe rețelele sociale și în presă: calvarul acestei mame violate timp de două săptămâni în fața fiicei sale; acel băiat de 11 ani violat în fața mamei sale; acele două adolescente violate de cinci soldați care le-au și spart dinții... Președintele Volodymyr Zelensky vorbește la începutul lunii aprilie despre „sute de cazuri raportate”. Reprezentanți ai Națiunilor Unite, lideri europeni și americani exprimă indignare, cerând anchete și investigații amănunțite. Pentru prima dată, la acest nivel, se discută despre viol ca „armă de război” în Ucraina.
Deși violul în timpul războiului a existat dintotdeauna, recunoașterea sa ca instrument de război s-a consolidat în ultimele decenii. O autoritate politico-militară poate, într-adevăr, să-l utilizeze în mod strategic pentru a umili, distruge, prelua puterea; acesta este folosit mai ales împotriva femeilor, dar și împotriva bărbaților. De la conflictul din fosta Iugoslavie, violul începe să fie recunoscut ca o armă. Acesta va fi pedepsit pentru prima dată ca crimă împotriva umanității de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPIY, 2001) și ca act de genocid de către omologul său pentru Rwanda (TPIR, 1998). Din 2002, violurile și violențele sexuale sunt integrate în definiția crimelor de război și a crimelor împotriva umanității asupra cărora Curtea Penală Internațională (CPI) poate să statuteze.
Apărătorii drepturilor omului constată o formă de inacțiune
Organismele care vor examina crimele comise în timpul conflictului ucrainean vor trebui să judece violurile săvârșite de la invazia rusă din februarie 2022. Dar nu doar atât. În decembrie 2020, Curtea Penală Internațională (CPI) declara deja că existau „baze serioase” pentru a crede că numeroase crime de război au fost comise în Ucraina începând din 2014, inclusiv violuri și violențe sexuale.
În 2015, doamnele Zezioulkina și Kravchenko sunt reținute mai multe zile în Donbass de un batalion pro-ucrainean (numit Tornado) și sunt victime ale atingerilor nepotrivite și ale amenințărilor de viol. Într-adevăr, în acea perioadă, când pozițiile combatanților sunt foarte fluctuante în estul Ucrainei și structurile de stat s-au prăbușit, violențele sexuale sunt practicate frecvent de ambele părți ale liniei frontului, în apropierea punctelor de control sau în detenție — de către batalioanele armate și serviciile secrete din partea pro-ucraineană; de către miliții și membrii „ministerului securității” din partea separatistă și chiar de membri ai serviciilor de securitate ruse (FSB) prezenți pe teren. Violuri cu obiecte, violuri colective, amenințări, nuditate forțată, electrocutări ale părților genitale sunt comise în scopul de a umili, intimida, pedepsi, obține informații, sau, din partea separatistă, de a extorca bunuri sau bani.
Conform misiunii ONU de monitorizare a drepturilor omului în Ucraina, aceste violențe nu erau atunci folosite „în scopuri strategice”, ci mai ales ca metode de tortură. Într-un raport din 2021, estimează la aproximativ 340 (din 2014) numărul victimelor violențelor sexuale în detenție, fiind între 170 și 200 de partea separatistă și între 140 și 170 de partea ucraineană. Aceste cifre sunt subestimate, în special în republicile separatiste și în Crimeea, unde misiunea Națiunilor Unite nu a putut ajunge de opt ani. Conform multor cercetători care lucrează pe baza mărturiilor foștilor deținuți, torturile și relele tratamente sunt practicate zilnic în diverse închisori de partea separatistă, reamintind, prin sistematizarea lor, metodele utilizate în universul carcerar rus. (…)
