La începutul lunii iulie, temperatura se apropie de 40°C în micuța mașină care le duce pe doamnele Tatiana Zezioulkina și Lyudmila Kravchenko aproape de granița belarusă. „Mergem la Yahidne, un sat ocupat de ruși timp de aproape o lună”, explică prima. „Trei sute cincizeci de persoane au fost reținute cu forța în subsolul școlii. Și credem că acolo au fost comise violuri.” Cele două activiste, membre ale Rețelei internaționale de suport pentru supraviețuitoarele crimelor sexuale în timp de conflict armat (SEMA), sunt aici pentru a investiga. La școală, abandonată, cu geamurile sparte, paznicul povestește: „Au cerut, da, dar nu le-am dat femeile noastre soldaților.” O femeie se apropie de ele, ezitantă. Ea mărturisește că a găsit prezervative în casa ei după eliberare și, până la urmă, dezvăluie numele a două victime.
Încă de la sfârșitul lunii martie, la câteva săptămâni după începutul războiului, pe măsură ce forțele ucrainene intră în satele care fuseseră ocupate de forțele ruse — Bucea, Irpin și altele —, povestirile despre violurile comise de soldați ruși asupra civililor încep să apară pe rețelele sociale și în presă: calvarul acestei mame violate timp de două săptămâni în fața fiicei sale; acel băiat de 11 ani violat în fața mamei sale; acele două adolescente violate de cinci soldați care le-au și spart dinții... Președintele Volodymyr Zelensky vorbește la începutul lunii aprilie despre „sute de cazuri raportate”. Reprezentanți ai Națiunilor Unite, lideri europeni și americani exprimă indignare, cerând anchete și investigații amănunțite. Pentru prima dată, la acest nivel, se discută despre viol ca „armă de război” în Ucraina.
Deși violul în timpul războiului a existat dintotdeauna, recunoașterea sa ca instrument de război s-a consolidat în ultimele decenii. O autoritate politico-militară poate, într-adevăr, să-l utilizeze în mod strategic pentru a umili, distruge, prelua puterea; acesta este folosit mai ales împotriva femeilor, dar și împotriva bărbaților. De la conflictul din fosta Iugoslavie, violul începe să fie recunoscut ca o armă. Acesta va fi pedepsit pentru prima dată ca crimă împotriva umanității de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPIY, 2001) și ca act de genocid de către omologul său pentru Rwanda (TPIR, 1998). Din 2002, violurile și violențele sexuale sunt integrate în definiția crimelor de război și a crimelor împotriva umanității asupra cărora Curtea Penală Internațională (CPI) poate să statuteze.
Apărătorii drepturilor omului constată o formă de inacțiune
Organismele care vor examina crimele comise în timpul conflictului ucrainean vor trebui să judece violurile săvârșite de la invazia rusă din februarie 2022. Dar nu doar atât. În decembrie 2020, Curtea Penală Internațională (CPI) declara deja că existau „baze serioase” pentru a crede că numeroase crime de război au fost comise în Ucraina începând din 2014, inclusiv violuri și violențe sexuale (1).
În 2015, doamnele Zezioulkina și Kravchenko sunt reținute mai multe zile în Donbass de un batalion pro-ucrainean (numit Tornado) și sunt victime ale atingerilor nepotrivite și ale amenințărilor de viol. Într-adevăr, în acea perioadă, când pozițiile combatanților sunt foarte fluctuante în estul Ucrainei și structurile de stat s-au prăbușit, violențele sexuale sunt practicate frecvent de ambele părți ale liniei frontului, în apropierea punctelor de control sau în detenție — de către batalioanele armate și serviciile secrete din partea pro-ucraineană; de către miliții și membrii „ministerului securității” din partea separatistă și chiar de membri ai serviciilor de securitate ruse (FSB) prezenți pe teren. Violuri cu obiecte, violuri colective, amenințări, nuditate forțată, electrocutări ale părților genitale sunt comise în scopul de a umili, intimida, pedepsi, obține informații, sau, din partea separatistă, de a extorca bunuri sau bani.
Conform misiunii ONU de monitorizare a drepturilor omului în Ucraina, aceste violențe nu erau atunci folosite „în scopuri strategice”, ci mai ales ca metode de tortură (2). Într-un raport din 2021, estimează la aproximativ 340 (din 2014) numărul victimelor violențelor sexuale în detenție, fiind între 170 și 200 de partea separatistă și între 140 și 170 de partea ucraineană. Aceste cifre sunt subestimate, în special în republicile separatiste și în Crimeea, unde misiunea Națiunilor Unite nu a putut ajunge de opt ani. Conform multor cercetători care lucrează pe baza mărturiilor foștilor deținuți, torturile și relele tratamente sunt practicate zilnic în diverse închisori de partea separatistă, reamintind, prin sistematizarea lor, metodele utilizate în universul carcerar rus (3). Unii le califică drept unelte de control politic al acestor teritorii.
Povestea doamnei Iryna Dovgan, fondatoarea rețelei SEMA (în Ucraina), ilustrează dificultățile cu care se confruntă victimele care doresc să obțină justiție. Capturată de un grup separatist în primăvara anului 2014, aproape de Donetsk, ea este agresată, legată de un stâlp și umilită în public, dezbrăcată, bătută pe sâni, amenințată cu violul. „Și încă, eu spun doar 5% din ceea ce mi-au făcut...”, mărturisește această femeie de 60 de ani, în grădina casei sale de lângă Kiev. Doamna Dovgan obține ajutorul unui avocat în 2016. Este interogată în 2017 de un procuror militar, dar dosarul ei este apoi pierdut pentru mai mulți ani. Doar în 2021, după o conferință de presă pe care o organizează pentru a prezenta rețeaua SEMA, biroul procurorului general deschide o procedură... despre care doamna Dovgan nu are niciun fel de știri până în ziua de astăzi.
Chiar dacă autoritățile ucrainene au deschis peste 750 de anchete privind crimele comise împotriva civililor între 2014 și 2020 de propriile forțe armate, mai multe rapoarte ale apărătorilor drepturilor omului subliniază o formă de inacțiune. „Nimic nu a fost făcut pentru ca justiția să fie aplicată victimelor disparițiilor forțate, actelor de tortură și detenției ilegale la mană membrilor SBU [serviciile de informații ucrainene] în estul Ucrainei între 2014 și 2016”, deplânge astfel Amnesty International în 2021 (4). Într-un proces-test pentru democrația ucraineană, membrii batalionului pro-ucrainean Tornado au fost totuși judecați în 2016 pentru crimele comise în Donbass, inclusiv violuri. La acea vreme, procesul, desfășurat cu ușile închise, a încins spiritele. Violențe și amenințări au avut loc în interiorul și în afara instanței de către susținătorii paramilitarilor pentru a intimida aparatul judiciar. Opt foști combatanți au primit pedepse de la opt la unsprezece ani de închisoare. Niciunul, însă, nu a fost condamnat pentru crime de război, deși unele fapte ar fi putut fi calificate astfel. Legislația ucraineană privind crimele de război, acoperită în special de articolul 438 din codul penal, nu detaliază crimele sexuale, ceea ce complică munca magistraților, adesea slab pregătiți pe acest subiect. Cu atât mai mult că, până în 2019, violurile cu obiecte, prin sodomie sau între persoane de același sex, de exemplu, nu erau considerate astfel de lege, modificată între timp pentru a se alinia la standardele internaționale.
„În sate, tinerele se tem că nu vor putea să se căsătorească niciodată”
Ucraina se confruntă cu o nouă incercare pentru a oferi un sprijin mai bun victimelor violențelor sexuale, care ar fi acum comise pe scară largă și folosite ca „tactică de dominație politică și militară de către forțele ruse”, analizează Véronique Nahoum-Grappe, antropolog și specialist în crime de război. Pentru doamna Matilda Bogner, reprezentanta misiunii de monitorizare a Națiunilor Unite în Ucraina, amploarea ar fi „semnificativ mai mare decât ceea ce s-a întâmplat în prima fază a conflictului”. Misiunea sa numără deja zeci de cazuri de violențe sexuale comise de forțele armate ruse. Violuri asupra bărbaților, femeilor sau copiilor, adesea comise în fața altor membri ai familiei sau ai comunității. În general, violurile asupra femeilor sunt colective, iar cele asupra bărbaților sunt comise în detenție. „Toate femeile pe care le apăr, cu excepția uneia, au fost violate de mai mulți soldați, în medie trei”, împărtășește doamna Larysa Denysenko, avocată ucraineană specializată în drept internațional umanitar.
În cursul lunii iulie, biroul procurorului general ucrainean confirma investigația asupra a patruzeci și trei de dosare de violențe sexuale comise de forțele ruse în Ucraina. Dar acest număr nu reflectă realitatea, explică domnul Oleksandr Pavlichenko, de la Helsinki Human Rights Union (UHHRU), amintind că multe victime au fugit din țară și că stigmatizarea rămâne deosebit de puternică „în sate, unde tinerele femei se tem că nu vor putea să se căsătorească niciodată”: „Ele se gândesc de asemenea că vinovații nu vor fi niciodată pedepsiți.”
Victimele au devenit probabil și mai neîncrezătoare după cazul Lioudmila Denisova, numele fostei comisare pentru drepturile omului la Kiev, care a denunțat aproximativ patru sute cincizeci de cazuri de viol identificate prin linia sa telefonică de asistență, creată imediat după începutul războiului, publicând detalii, uneori foarte explicite, pe rețelele sale sociale. La sfârșitul lunii mai 2022, la câteva zile după demiterea sa de către președinte, ea a recunoscut în presă că a „exagerat” unele dintre mărturii (5) pentru a impresiona politicienii și opinia publică occidentală. O sursă din cadrul unei organizații neguvernamentale (ONG) din Kiev, care cunoaște bine dosarul, nu își ascunde dezamăgirea: „Printre aceste cazuri, există cu siguranță unele reale, dar această utilizare politică a violențelor sexuale este foarte problematică. Ea a făcut probabil asta pentru a provoca societatea, pentru a răzbuna aceste crime și pentru a obține mai multe arme. De fapt, asta oferă mai degrabă o armă foarte puternică propagandei ruse și sperie victimele.”
Mulți observatori de pe teren — în special Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) (6) — consideră că violurile sunt folosite ca armă de război și ar putea fi calificate drept crime împotriva umanității. La mijlocul lunii octombrie, reprezentanta specială a ONU pe tema violențelor sexuale comise în perioade de conflict, Pramila Patten, vorbește despre o „strategie militară” și o „tactică deliberată pentru a dezumaniza victimele”, bazându-se pe mărturiile femeilor care menționează, printre altele, „soldați ruși echipați cu Viagra”. „Probabil nu vom găsi niciodată un ordin scris din partea lui Putin care să spună: „Trebuie să violăm toate ucrainencele””, explică doamna Larysa Denysenko. Dar, potrivit acestei avocate, acest lucru nu invalidează responsabilitatea lanțului de comandă. „Nimeni nu le spune să se oprească”, afirmă ea, înainte de a reaminti că domnul Vladimir Putin a decorat cu medalii militare a 64-a brigadă de pușcași motorizați, autori presupuși ai abuzurilor comise la Bucea — inclusiv violuri.
Pentru a explica parțial aceste violențe, antropologul Véronique Nahoum-Grappe indică „înșelătoria” inițială a acestui război, cu trupe cărora li s-a promis o misiune „pentru a salva populațiile rusofone de naziști”, dar care, de fapt, s-au confruntat cu respingerea populațiilor locale. „Sensul însuși al acestui război este astfel pus sub semnul întrebării și, dacă adăugăm frecvența violurilor de inițiere în cadrul armatei și abandonul de către ierarhia lor pe teren, acest lucru creează condițiile pentru abuzuri în masă.”
Anchetatorii naționali și internaționali vor trebui să adune cu răbdare piesele puzzle-ului pentru a putea judeca vinovații. Având în vedere că CPI va trata doar cazurile cele mai răsunătoare, mulți apărători ai drepturilor omului pledează pentru crearea unui tribunal hibrid care să includă magistrați ucraineni și internaționali. Dar, între timp, justiția ucraineană se află la comandă. Există, așadar, o urgență, după doamna Oleksandria Matviitchouk, de a modifica codul penal. Directoarea Centrului pentru libertăți civile (o ONG ucraineană care a primit premiul Nobel pentru pace în 2022) luptă de mai mulți ani pentru a promova proiectul de lege 2689, care detaliază mult mai concret crimele de război și împotriva umanității ce pot fi pedepsite, inclusiv violențele sexuale. Ratificat de Parlament în 2020, acest text așteaptă de atunci semnătura președintelui Zelensky. „Militarii se opuneau acestor schimbări, explică domnul Pavlichenko, de la UHHRU. Iar cu războiul, au devenit eroi. Deci nu există o voință politică în acest moment.” „Domnește tăcerea”, rezumă doamna Matviitchouk.
