Imediat după preluarea funcției, într-un moment în care lumea se confrunta cu o creștere semnificativă a prețurilor petrolului, președintele ecuadorian Rafael Correa (2007-2017) dorea să crească cota excedentelor care revin statului de la 50% la 99%. Parlamentul l-a constrâns să se mulțumească cu 80%. Aceasta a fost încă prea mult pentru multinacionala Perenco, care exploata rezervele țării. Aceasta a denunțat o „expropriere indirectă” și a apelat la Centrul Internațional pentru Soluționarea Disputelor Relative la Investiții (CIRDI), un „tribunal” afiliat Băncii Mondiale, recunoscut pentru arbitrajul său. Compania mamă a Perenco este înregistrată în Bahamas, un paradis fiscal, dar grupul invocă sediul său social din capitala Franței pentru a face apel la un tratat bilateral de investiții (TBI) semnat în 1994 între Paris și Quito. Aceasta solicită 1,42 miliarde de dolari, adică 2,27% din produsul intern brut (PIB) al Ecuadorului în 2008.
Domnul Correa denunță mecanismul și retrage Ecuadorul de sub jurisdicția Cirdi. Articolul 422 din Constituția pe care a promulgat-o în 2008 (onorând astfel o promisiune electorală) stipulează că statului ecuadorian îi este interzis să cedeze „jurisdicția sa suverană unor instanțe de arbitraj internațional”. În plus, el inițiază un proces (îndelungat) de revizuire a TBI-urilor, care se finalizează cu o serie de denunțări. Denunțarea acordului semnat între Paris și Quito are loc în 2017. Din nefericire, o „clauză de supraviețuire” încorporată în TBI-uri prevede că mecanismul de soluționare a diferendelor dintre investitori și state (în engleză ISDS - Investor-State Dispute Settlement) rămâne aplicabil de la zece la douăzeci de ani după denunțarea lor, cincisprezece ani pentru TBI-ul Franța-Ecuador. În 2021, Perenco obține în cele din urmă satisfacție. La rândul lui, președintele conservator Guillermo Lasso (2021-2023) a readus Ecuadorul în cadrul Cirdi, care impune o amendă de 400 de milioane de dolari Quito-ului: Domnul Lasso o plătește fără obiecții.
Procesul inițiat de Perenco împotriva Ecuadorului este doar un exemplu din sutele de situații în care statele văd cum interesele private le calcă în picioare suveranitatea. Furnizorul suedez de electricitate Vattenfall a solicitat 1,4 miliarde de dolari de la Germania în 2009, deoarece orașul Hamburg a făcut activitățile sale „neprofitabile” prin votarea interdicției unei centrale electrice pe cărbune care a poluat Elba; compania americană Prospera a cerut 10,8 miliarde de dolari de la Honduras (două treimi din bugetul național) în 2022 pentru suspendarea creării unui oraș privat care să scape de orice legislație pe insula Roatán; Argentina a fost obligată în 2015 să plătească peste 400 de milioane de dolari după ce a fost dată în judecată de mai multe companii, inclusiv Suez și Vivendi, pentru că a înghețat tarifele la apă și electricitate în urma crizei financiare din 2001-2002.
La Cirdi, unul dintre cele 60 de centre de arbitraj identificate de Organizația Națiunilor Unite (ONU), numărul proceselor inițiate de multinaționale s-a dublat în zece ani, ajungând la un total de 998 de la crearea instituției. Până în prezent, 132 de țări au fost implicate în una sau mai multe cereri de ISDS, conform Conferinței Națiunilor Unite privind Comerțul și Dezvoltarea (Cnuced), care menționează: „Având în vedere că unele arbitraje pot rămâne complet confidențiale, numărul real de litigii depuse ar putea fi mai mare.”
Totul se întâmplă în spatele ușilor închise.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Națiunile Unite, recent înființate, considerau că dezvoltarea relațiilor comerciale între state este condiția menținerii unei păci durabile, cu condiția stabilirii unor reguli. Lex mercatoria, un ansamblu de norme modelate de obiceiuri și uzanțe din epoca medievală, este înlocuită atunci de dreptul comercial internațional modern, odată cu crearea, în 1966, a Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (CNUDCI). Creșterea influenței sectorului privat în această nouă arhitectură juridică duce la o multiplicare a acordurilor bilaterale de liber schimb. Care este particularitatea lor? 93% dintre acestea includ un mecanism de ISDS și, prin urmare, recursul la arbitraj pentru soluționarea litigiilor. Adepții acestei justiții private, detașată de orice influență statală, susțin că ea garantează o imparțialitate de care tribunalele naționale ar fi incapabile.
Primii TBI semnați în procesul de decolonizare din anii 1960 aveau ca scop protejarea investitorilor din țările occidentale. Continuumul colonial este menținut: țările (...)
