"A nins mult la Ierusalim pe 15 martie 2003, și dl. Avi Dichter, pe atunci șeful Shin Beth, serviciul israelian de informații interne cunoscut și sub numele de „Shabak”, a trebuit să parcurgă o parte din drum pe jos pentru a ajunge la dl. Matti Steinberg, în cartierul Beit Hakerem. Acolo îl anunță pe dl. Steinberg că nu mai are nevoie de serviciile sale. Astfel, a renunțat la cel mai bun specialist în dosarul palestinian (1) care, de-a lungul decadelor, a fost analist principal la Mossad, la serviciile de informații militare și apoi la Shin Beth. În opoziție cu politica guvernamentală, expertul a criticat respingerea de către prim-ministrul Ariel Sharon a inițiativei pentru pace prezentate în martie 2002 la summit-ul Ligii Arabe de la Beirut de către regele Abdallah Al-Saoud (2). Acest plan, care rămâne până în prezent poziția oficială a Ligii, propune normalizarea definitivă între Israel și vecinii săi arabi în schimbul uneii retrageri totale a Israelului din teritoriile ocupate în iunie 1967.
De asemenea, punând la îndoială politica de lichidări țintite a liderilor palestinieni, dl. Steinberg era de părere că direcția politică pune țara în pericol, considerând situația doar dintr-un unghi securitar. Conform analizelor sale, doar crearea unei Palestine independente poate permite Israelului să rămână un stat evreiesc și democratic. Devenit acum un universitar renumit, dl. Steinberg nu a încetat să-și facă auzită vocea în ultimele două decenii. În 2005, a încercat, fără succes, să facă pe decidenții militari și politici să înțeleagă că demontarea unilaterală a coloniilor din Gaza, decisă de Sharon, va conduce la o catastrofă strategică. De ce a fost făcută o asemenea alegere? La vremea respectivă, dl. Dov Weissglas, avocat și consilier apropiat al prim-ministrului, a dezvăluit ziarului Haaretz intențiile reale ale guvernului: «Retragerea [din Gaza] înseamnă înghețarea procesului politic. Și, atunci când îngheți acest proces, previi crearea unui stat palestinian și orice discuție despre refugiați, frontiere și Ierusalim» (8 octombrie 2004). În urma acestei retrageri, guvernul israelian a refuzat întărirea poliției Autorității Palestiniene în Gaza și a interzis armatei israeliene, în iulie 2007, să sprijine aceeași poliție în timpul loviturii de forță a Hamas pentru a prelua controlul enclavei. Din perspectiva oficialilor israelieni, atât militari cât și politici, alegerea de a menține statu quo va avea ca rezultat înlesnirea organizației islamiste în gestionarea teritoriului său, în același timp slăbind Autoritatea Palestiniană, condusă de dl. Mahmoud Abbas din Ramallah, în Cisiordania. S-a uitat, după cum explică dl. Steinberg, faptul că pentru Hamas, o mișcăre fundamentalistă, Gaza și toată Palestina sunt pământuri ale Islamului, având în centrul său Moscheea Al-Aqsa, din Ierusalim.
Răzbunarea nu tine loc de politică
Revenind la putere în 2009, dl. Benyamin Netanyahu a continuat această strategie de menținere a Hamas la putere în Gaza, autorizând, de exemplu, Qatarul, să o finanțeze. În 2019, el le-a explicat deputaților Likudului că oricine dorește să prevină crearea unui stat palestinian trebuie să susțină întărirea și transferul de fonduri către Hamas (3). Formând în decembrie 2022 cel mai anexionist guvern din istoria Israelului, prim-ministrul i-a dat cheile colonizării dlui Bezalel Smotrich, numindu-l ministru de finanțe și ministru delegat la apărare – și, prin urmare, responsabil pentru administrația civilă a Cisiordaniei. În 2017, acest colonist mesianic a publicat un plan menit, după spusele sale, să asigure victoria Israelului. În realitate, era o adevărată declarație de război împotriva mișcării palestiniene. Planul oferea „arabilor din Iudeea-Samaria”, adică din Cisiordania, opțiunea de a „rămâne și trăi ca indivizi în statul evreu”, punând însă această condiție: „Cel care nu dorește sau nu poate renunța la ambițiile sale naționale va primi ajutor pentru a emigra într-unul dintre numeroasele state arabe.”
Chiar dacă se dedică activităților universitare, dl. Steinberg urmărește îndeaproape, și cu îngrijorare, reacțiile palestiniene la aceste evoluții. Pe site-urile de internet ale Hamas, el observă o creștere a discursurilor escatologice. Dacă șeicul Ahmed Yassine (1937-2004), fondatorul organizației, a anunțat că „entitatea sionistă” va dispărea în 2027, fostul analist al Shabak observă că teologii Hamas par hotărâți să anticipeze profeția. La 25 august, anul trecut, dl. Saleh Al-Arouri, vicepreședinte al biroului politic al Hamas și cofondator al aripii armate, Brigăzile Izz Al-Din Al-Qassam, a declarat pe un canal de televiziune libanez apropiat de Hezbollah: „Bezalel Smotrich dorește un conflict major care să-i permită să deplaseze palestinienii din Cisiordania și din teritoriile palestiniene ocupate în 1948. Văd în fața noastră o etapă iminentă în care vom conduce o bătălie intensă, dar al cărei rezultat va avea un impact major asupra situației în Palestina și în regiune (4).” În acest interviu, dl. Al-Arouri vorbește doar despre Cisiordania, fără să menționeze Gaza. O omisiune — deliberată? — care ar fi putut contribui la distragerea atenției serviciilor de informații israeliene cu privire la ce se pregătea în enclavă… dar care nu i-a scăpat dlui Steinberg.
Pe 7 octombrie, dimineața devreme, Israelul suferă cea mai mare înfrângere militară din istoria sa. Mii de milițieni înarmați trec bariera de securitate construită în jurul Gazei, investesc și cuceresc bazele militare învecinate. Cu ocazia Simhat Torah, sărbătoarea Torei, statul major le-a subțiat pentru a asigura securitatea coloniștilor din Cisiordania. După ce au ucis și capturat zeci de militari, bărbați și femei, atacatorii intră în douăzeci și două de localități israeliene, unde masacrează locuitorii și răpesc civili de toate vârstele. La 20 decembrie, ultimul bilanț al acestui atac indică, din partea israeliană, 859 de civili, 278 de militari și 44 de polițiști uciși, fără a uita de 255 de ostatici duși la Gaza (118 au fost eliberați în timpul încetării focului din noiembrie). Aproape o mie de atacatori au fost uciși. Armata a recâștigat controlul total asupra frontierei abia după patru zile.
Pentru prima dată de la 1973, este decretată mobilizarea generală, 360.000 de rezerviști sunt rechemați. Israelul trece la ofensivă, cu obiectivul de a distruge capacitățile militare și politice ale Hamasului, precum și de a elibera ostaticii deținuți în Gaza. Urmând o intensă campanie de bombardamente aeriene, o vastă operațiune terestră începe, susținută de administrația americană și mai multe state occidentale. Un pod aerian masiv aprovizionează armata israeliană cu rachete și muniții din arsenele americane. La 9 decembrie, în Gaza, bilanțul era, conform Ministerului Sănătății, sub controlul Hamas, de 20.000 de palestinieni uciși, dintre care 7.000 de copii (5). Conform Organizației Națiunilor Unite (ONU), 18% din locuințe sunt avariate sau distruse. După mai multe săptămâni de susținere activă, pe 12 decembrie președintele Statelor Unite a ridicat tonul: “Aceste bombardamente oarbe fac ca Israelul să-și piardă sprijinul internațional”, a avertizat dl. Joseph Biden, “și Benyamin Netanyahu ar trebui să-și schimbe guvernul, cel mai conservator din istoria Israelului, care include [ministrul securității naționale Itamar] Ben-Gvir și compania. Ei nu doresc nimic care să se apropie de o soluție cu două state. Ei doresc nu doar să se răzbune pentru ceea ce a făcut Hamas, dar și pe toți palestinienii. Nu doresc o soluție cu două state.”
Dl. Netanyahu a reacționat în aceeași zi, reiterând refuzul său pentru un stat palestinian. Nici nu este în discuție acceptarea instalării Autorității Palestiniene în Gaza. “Nu voi permite Israelului să repete eroarea acordurilor de la Oslo. Nu voi permite intrarea în Gaza celor care educă în terorism, susțin terorismul și îl finanțează... Gaza nu va fi nici Hamastan, nici Fatahstan.”
Care ar fi reacția populației israeliene în caz de criză cu Statele Unite? Într-un sondaj recent, Israel Democracy Institute a pus următoarea întrebare: “Ar trebui Israelul să accepte principiul soluției cu două state pentru a continua să primească ajutor american?” Doar 35% dintre evreii intervievați au răspuns afirmativ, 52% refuzând o astfel de opțiune (6). “Israelienii nu sunt deosebit de tulburați de distrugerile din Gaza, deoarece opinia publică este foarte încinsă”, consideră profesoara Tamar Hermann, care a condus această anchetă. “În fiecare zi aflăm că ostaticii noștri sunt uciși, iar apoi soldații noștri mor în luptă. După părerea mea, ar fi fost mai bine ca armata să folosească mijloace mai sofisticate și mai puțin distructive, pentru a păstra etica luptei Israelului. Dar mă îndoiesc că aceasta ar fi schimbat în vreun fel opinia internațională față de țară.”
La rândul său, dl. Steinberg se dovedește a fi foarte critic față de acțiunea guvernamentală. “Dincolo de considerațiile morale și juridice, trebuie spus că, în absența unei strategii, răzbunarea nu poate fi o politică. A lăsa armatei frâu liber împotriva populației civile din Gaza reprezintă un pericol pentru Israel. Împingându-și principalul inamic să reacționeze excesiv, organizațiile teroriste încearcă să-l delegitimeze în ochii opiniei internaționale. Aceasta le acordă la rândul lor o formă de legitimitate. Dacă Israelul nu se retrage din Gaza, va fi confruntat cu o formă de gherilă omniprezentă, al cărei scop va fi să-l împotmolească într-o situație similară cu cea pe care a întâmpinat-o în sudul Libanului. Acest lucru ar putea reprezenta o amenințare la adresa relațiilor cu Egiptul și Iordania, putând merge până la a pune sub semnul întrebării tratatele de pace cu aceste țări. Hamas va ieși întărit.”
În timp ce în fiecare zi au loc funeraliile militarilor căzuți în luptă în Gaza, aceste considerații nu sunt împărtășite de o opinie publică traumatizată de evenimentele din 7 octombrie. În fiecare sâmbătă seară, peste o sută de mii de persoane se adună în fața esplanadei Muzeului de Artă din Tel Aviv, numită „piața ostaticilor”. Acestea își manifestă sprijinul față de familiile ostaticilor care, adesea la limita disperării, cer guvernului să facă din eliberarea celor dragi prioritatea lor absolută. În fața Parlamentului (Knesset), mai multe familii, ale căror rude au fost uciși de Hamas, și-au instalat un cort jurând să rămână acolo atât timp cât guvernul Netanyahu nu va demisiona. Dl. Yaacov Godo, în vârstă de 74 de ani, tată îndoliat, a inițiat această mișcare. Fiul său, Tom, în vârstă de 52 de ani, a fost ucis pe 8 octombrie de atacatori în casa sa din kibbutzul Kissoufim, protejându-și soția și cele trei fiice, care au fost salvate. Activ în organizația Looking the Occupation in the Eye („Privind ocupația în ochi”), dl. Godo participa regulat la protejarea păstorilor palestinieni atacați de coloniști în Valea Iordanului. “Acest război este inutil”, afirmă el. “Ar fi trebuit să se termine de mult. Nu are un obiectiv definit. Distrugerile teribile din Gaza, și acest număr impresionant de civili nevinovați uciși, depășesc înțelegerea. Avem și soldații noștri care cad în luptă. Desigur, aducerea înapoi a ostaticilor este scopul suprem, dar nu văd cum acest guvern și cel care îl conduce ar fi capabili de așa ceva.”
Susținuți de mulți israelieni, manifestanții, printre care se numără și dl. David Agmon, general de brigadă rezervist și primul șef de cabinet al dlui Netanyahu în 1996, sunt insultați și amenințați de militanții Likudului care îi numesc „trădători stângiști”. Un susținător al prim-ministrului a încercat chiar să incendieze cortul lor, înainte de a fi arestat de poliție. Atacuri similare din partea susținătorilor dreptei și extremei dreapta, vizează și organizația familiilor ostaticilor. Sioniștii mesianici văd războiul ca pe un semn al iminentei Mântuirii. Profesorul Yoel Ellitzour a publicat pe Srugim, un site al sionismului religios, un articol care explica faptul că masacrul din 7 octombrie face parte dintr-un plan divin de a pedepsi israelienii “care au renunțat la vastitatea țării și la orașele strămoșilor lor și au ales valori deșarte, dându-se pe brazda abominațiilor sexuale”. În urma reacțiilor intense provocate de acest text, a fost nevoit să-l retragă. Totuși, în acest mediu, ideea de a relansa colonizarea în Gaza își croiește drum. Tomer Persico, cercetător la Institutul Shalom-Hartman, se teme că după război, dreapta naționalistă și religiozitatea se vor întări. “Conflictul actual va duce la un proces politic regional”, explică el. “Dacă Israelul îl acceptă, va intra pe calea reabilitării, altfel va rămâne blocat în vârtejul infernal al anilor Netanyahu. Acest lucru va însemna izolarea, colapsul economic și social.”
