În timpul monologului său televizat de două ore, pe 16 ianuarie, dl. Emmanuel Macron nu a alocat mai mult de cinci secunde situației agricultorilor. O clarviziune indubitabilă: două zile mai târziu izbucnea una dintre cele mai importante revolte agricole din ultimele decenii. În toate colțurile Franței, tractoare blochează autostrăzile, crescătorii de animale deversează gunoi de grajd în fața supermarketurilor, pneuri ard pe esplanadele primăriilor, prefecturile și birourile aleșilor sunt luate drept ținte…
Semnele prevestitoare ale acestei furii rurale se înmulțiseră totuși în ultimele săptămâni: în Europa, unde mobilizările au agitat Germania, Polonia, România, Țările de Jos, Spania, Belgia, dar și în Franța, unde, începând din noiembrie 2023, agricultorii întorceau panourile de semnalizare plasate la intrarea localităților, ca simbol al unei profesii care „merge pe dos”. Pe 10 ianuarie, într-un comunicat, șase centrale sindicale europene descriau chiar o situație devenită „insuportabilă”, care poate „compromite supraviețuirea producătorilor din Uniunea Europeană”.
De mult timp, agricultorii din Bătrânul Continent se află pe muchie de cuțit, îndatorați, presați de marile lanțuri de distribuție și giganții industriei alimentare, loviți de secete și inundații repetate, forțați să se alinieze la concurența străină și produsele sale ieftine, dependenți de un sistem de subvenții care favorizează marii fermieri. De la războiul din Ucraina, tabloul s-a întunecat și mai mult. Cu abolirea taxelor vamale și crearea „coridoarelor de solidaritate” decise de Bruxelles, produsele agricole ucrainene au inundat Europa de Est, provocând o scădere a prețurilor care acum afectează întregul continent și veniturile agricultorilor, ale căror diverse facturi (energie, apă, echipamente, semințe...) explodează. Venituri în scădere, costuri de producție în creștere, toate într-un sector deja fragil: cea mai mică scânteie putea aprinde câmpia.
În Germania,aceasta a fost eliminarea unei reduceri fiscale pentru motorină; în Belgia și Țările de Jos, proiecte care vizau restricționarea dimensiunii efectivelor de animale; în Franța, o creștere a „taxei pentru poluări difuze”... Concentrându-se mai degrabă pe picătura care a făcut paharul să dea pe dinafară,decât pe torenții care l-au umplut, comentatorii rezumă această furie la o protestare „împotriva normelor de mediu”, ca și cum țăranii ar fi, prin definiție, indiferenți față de criza climatică. Dar tocmai aceasta este ceea ce denunță manifestanții peste tot în Europa: absurditatea unui sistem care îi face să contribuie la propria distrugere, apărând, în lipsa unor soluții imediat disponibile, pesticidele de care sunt primele victime, câștigurile de productivitate care îi conduc să se înlocuiască singuri cu roboți, degradarea mediului de care depinde activitatea lor.
Partea agricultorilor în populația activă franceză a scăzut de la 35% în 1946 la mai puțin de 2% astăzi. Viitorul lumii țărănești oscilează între trei orizonturi. Dispariția, sub efectul diviziunii europene a muncii și al intrării în Uniune a marilor națiuni cerealiste. Supraviețuirea, urmând calea impusă de birocrații și fondurile de investiții, aceea a industrializării forțate - dar la prețul unor devastări de mediu și umane care, deja, provoacă aici și acolo revolte ale pământului. Sau lupta, pentru a impune o agricultură țărănească, care și-ar regăsi vocația hrănitoare, asigurând în același timp autonomia lucrătorilor săi. Ce forță politică va putea propune această cale? Mulți crescători și cultivatori aspiră la aceasta; cetățenii o doresc; raționalitatea pe termen lung o cere.
