Unul dintre aspectele cele mai izbitoare — dar și cele mai puțin observate — ale atacului lansat de Hamas împotriva Israelului, pe 7 octombrie 2023, se referă la locația sa. De aproximativ un deceniu, Fâșia Gaza încetase să mai fie considerată un câmp de luptă decisiv pentru rezistența palestiniană. Incursiunile recurente ale armatei israeliene, inclusiv operațiunea „Marginea Protectorului” din 2014, forțaseră miscarea islamista să adopte o pozitie strict defensiva. Tirurile lor de rachete continuau sporadic, dar fără a reuși să penetreze semnificativ „Cupola de Fier” — sistemul extrem de sofisticat de apărare antirachetă desfășurat de Tel-Aviv din 2010. Asediată de un blocus inflexibil, Gaza era izolată de restul lumii.
Zona de conflict cea mai evidentă părea să fie în teritoriile ocupate. Din cauza expansiunii coloniilor evreiești și a intruziunilor coloniștilor și soldaților în satele palestiniene, Cisiordania — la fel ca locurile sfinte din Ierusalim — atrăgea întreaga atenție a mass-mediei internaționale. Pentru Hamas, ca și pentru alte grupuri combatante, aici se afla epicentrul rezistenței. Autoritățile israeliene erau ele însele atât de convinse de acest lucru, încât în dimineața zilei de 7 octombrie trupele lor se concentraseră doar pe Cisiordania, considerând că enclava nu reprezenta o amenințare serioasă la adresa securității țării.
Atacul Hamas a invalidat radical această analiză. Pentru a lansa raidul său mortal, aripa militară din Gaza a distrus punctul de trecere a frontierei Erez și a deschis mai multe breșe în gardul de securitate. Masacrând sute de civili și militari și luând două sute patruzeci de persoane ostatice, atacatorii anticipau evident o ripostă militară de amploare. Și așa a fost, depășind toate proporțiile. Ofensiva „Sabia de Fier” a cauzat moartea a cel puțin douăzeci de mii de persoane, dintre care majoritatea civili, și a transformat cea mai dens populată zonă a lumii într-un câmp de ruine. De asemenea, a avut efectul de a readuce Fâșia palestiniană în atenția mass-media și a comunității internaționale. După ani de neglijare, teritoriul a revenit în centrul confruntării israeliano-palestiniene.
Noua poziție centrală a Fâșiei Gaza ridică întrebări importante despre conducerea Hamas. Până de curând, se presupunea că mișcarea islamistă era condusă în principal de figurile sale istorice — exilate inițial la Amman, apoi la Damasc, și în final la Doha, din 2012. Dar acest postulat este, de fapt, depășit. Din 2017, cel puțin, când dl. Yahya Sinwar a preluat conducerea în Gaza, centrul de greutate al organizației s-a apropiat de baza sa. Pe lângă faptul că a făcut teritoriul mai autonom față de liderii stabiliți în străinătate, dl. Sinwar a inițiat o reorientare strategică menită să transforme Hamas într-o forță combatantă. Scopul era de a relua atacurile împotriva Israelului și de a reconecta enclava cu lupta palestiniană în general. Era vorba, așadar, de a răspunde mai ferm la situația din Cisiordania și Ierusalim, în special tensiunile crescânde din jurul moscheii Al-Aqsa. În loc să facă să dispară Fâșia Gaza, blocada israeliană a creat condițiile care aveau să o readucă în atenția lumii.
Autonomia ramurii militare
Ca organizație politică și militară, Hamas dispune de patru centre de putere: Gaza, Cisiordania, închisorile israeliene (unde sunt deținuți mulți dintre liderii săi) și conducerea din exterior, care controlează biroul politic. În 1989, în timpul primei Intifada, represiunea israeliană a forțat liderii mișcării să se disperseze în Iordania, Liban și Siria, Damascul devenind sediul lor principal la începutul anilor 2000.
Din refugiile lor din străinătate, acești lideri au menținut controlul asupra Brigăzilor Izz Al-Din Al-Qassam, aripa militară a Hamas din Gaza. De asemenea, au reușit să stabilească legături diplomatice cu lideri străini și să atragă sprijinul unei game largi de donatori și organizații caritabile, dar și al Iranului, implicat în acest ajutor încă de la începutul procesului de pace de la Oslo, la mijlocul anilor 1990. În această perioadă, liderii expatriați dețineau cea mai crucială parte a puterii. Unii dintre ei, precum dl. Khaled Mechaal, șeful biroului politic, au crescut în exil. De la Amman, apoi Damasc, dl. Mechaal și colegii săi dominau procesul decizional. Aripa militară și militanții stabiliți în toate teritoriile palestiniene trebuiau să accepte orientările lor strategice, chiar dacă nu le aprobau întotdeauna.
Preeminența liderilor externi ai Hamas a început să fie pusă sub semnul întrebării după asasinarea în 2004 de către Israel a Șeicului Ahmed Yassine, fondatorul și ghidul spiritual al mișcării. Mai mulți factori au permis atunci organizației din Gaza să câștige mai multă influență. A venit mai întâi victoria Hamas în alegerile din 2006 și preluarea controlului asupra întregii Fâșii Gaza în iunie 2007, consacrată prin formarea unui guvern. Când Israelul a agravat și mai mult blocada impusă după victoria electorală a mișcării, noii „patroni” ai enclavei au reușit să asigure un flux de venituri prin comerțul tranzitat prin rețeaua lor de tuneluri clandestine, făcând organizația mai puțin dependentă de sprijinul financiar al diasporei.
În 2011, revoltele populare ale „primăverilor arabe” în general și revolta siriană, în special, au accelerat acest transfer de putere. Când războiul civil a izbucnit în Siria, liderii Hamas din Damasc au încercat inițial o mediere între regimul dlui Bachar Al-Assad și insurgenții sunniți. Dar au respins ordinul iranian de a sprijini necondiționat regimul sirian, așa că au fost nevoiți să părăsească țara în februarie 2012. Dl. Moussa Abou Marzouk, numărul doi din Hamas, s-a stabilit la Cairo, în timp ce dl. Mechaal s-a retras la Doha, în Qatar, unde a criticat aspru Teheranul și Hezbollah pentru complicitatea lor cu dl. Al-Assad. Drept urmare, Iranul a redus plățile către Hamas, inițial în vara anului 2012, apoi în mai 2013, când Brigăzile Al-Qassam s-au confruntat cu trupele siriene loialiste și aliatul lor, Hezbollah, în bătălia de la Qousseir. Ajutorul financiar iranian pentru Hamas s-a redus la jumătate, de la 150 de milioane la mai puțin de 75 de milioane de dolari pe an.
Aceste fricțiuni, combinate cu distanțarea de liderii săi istorici, au slăbit conducerea aflată în exil. „Ruptura cu Siria a ajutat considerabil conducerea din Gaza”, recunoștea purtătorul de cuvânt Ghazi Hamad într-un interviu pe care ni l-a acordat în Gaza în mai 2013. „Nu spun că Gaza a răsturnat liderii din exterior, dar acum există un raport mai echilibrat.” Un alt atu pentru conducerea din Gaza: în ciuda discordiei cu Siria, a reușit să mențină legături solide cu Iranul. Acest lucru era valabil în special pentru anumiți șefi ai Brigăzilor Al-Qassam, precum dl. Marwan Issa, comandantul adjunct al aripii militare din Gaza, care nu rata (…)
