Unul dintre aspectele cele mai izbitoare — dar și cele mai puțin observate — ale atacului lansat de Hamas împotriva Israelului, pe 7 octombrie 2023, se referă la locația sa. De aproximativ un deceniu, Fâșia Gaza încetase să mai fie considerată un câmp de luptă decisiv pentru rezistența palestiniană. Incursiunile recurente ale armatei israeliene, inclusiv operațiunea „Marginea Protectorului” din 2014, forțaseră miscarea islamista să adopte o pozitie strict defensiva. Tirurile lor de rachete continuau sporadic, dar fără a reuși să penetreze semnificativ „Cupola de Fier” — sistemul extrem de sofisticat de apărare antirachetă desfășurat de Tel-Aviv din 2010. Asediată de un blocus inflexibil, Gaza era izolată de restul lumii.
Zona de conflict cea mai evidentă părea să fie în teritoriile ocupate. Din cauza expansiunii coloniilor evreiești și a intruziunilor coloniștilor și soldaților în satele palestiniene, Cisiordania — la fel ca locurile sfinte din Ierusalim — atrăgea întreaga atenție a mass-mediei internaționale. Pentru Hamas, ca și pentru alte grupuri combatante, aici se afla epicentrul rezistenței. Autoritățile israeliene erau ele însele atât de convinse de acest lucru, încât în dimineața zilei de 7 octombrie trupele lor se concentraseră doar pe Cisiordania, considerând că enclava nu reprezenta o amenințare serioasă la adresa securității țării.
Atacul Hamas a invalidat radical această analiză. Pentru a lansa raidul său mortal, aripa militară din Gaza a distrus punctul de trecere a frontierei Erez și a deschis mai multe breșe în gardul de securitate. Masacrând sute de civili și militari și luând două sute patruzeci de persoane ostatice, atacatorii anticipau evident o ripostă militară de amploare. Și așa a fost, depășind toate proporțiile. Ofensiva „Sabia de Fier” a cauzat moartea a cel puțin douăzeci de mii de persoane, dintre care majoritatea civili, și a transformat cea mai dens populată zonă a lumii într-un câmp de ruine. De asemenea, a avut efectul de a readuce Fâșia palestiniană în atenția mass-media și a comunității internaționale. După ani de neglijare, teritoriul a revenit în centrul confruntării israeliano-palestiniene.
Noua poziție centrală a Fâșiei Gaza ridică întrebări importante despre conducerea Hamas. Până de curând, se presupunea că mișcarea islamistă era condusă în principal de figurile sale istorice — exilate inițial la Amman, apoi la Damasc, și în final la Doha, din 2012. Dar acest postulat este, de fapt, depășit. Din 2017, cel puțin, când dl. Yahya Sinwar a preluat conducerea în Gaza, centrul de greutate al organizației s-a apropiat de baza sa. Pe lângă faptul că a făcut teritoriul mai autonom față de liderii stabiliți în străinătate, dl. Sinwar a inițiat o reorientare strategică menită să transforme Hamas într-o forță combatantă. Scopul era de a relua atacurile împotriva Israelului și de a reconecta enclava cu lupta palestiniană în general. Era vorba, așadar, de a răspunde mai ferm la situația din Cisiordania și Ierusalim, în special tensiunile crescânde din jurul moscheii Al-Aqsa. În loc să facă să dispară Fâșia Gaza, blocada israeliană a creat condițiile care aveau să o readucă în atenția lumii.
Autonomia ramurii militare
Ca organizație politică și militară, Hamas dispune de patru centre de putere: Gaza, Cisiordania, închisorile israeliene (unde sunt deținuți mulți dintre liderii săi) și conducerea din exterior, care controlează biroul politic. În 1989, în timpul primei Intifada, represiunea israeliană a forțat liderii mișcării să se disperseze în Iordania, Liban și Siria, Damascul devenind sediul lor principal la începutul anilor 2000.
Din refugiile lor din străinătate, acești lideri au menținut controlul asupra Brigăzilor Izz Al-Din Al-Qassam, aripa militară a Hamas din Gaza. De asemenea, au reușit să stabilească legături diplomatice cu lideri străini și să atragă sprijinul unei game largi de donatori și organizații caritabile, dar și al Iranului, implicat în acest ajutor încă de la începutul procesului de pace de la Oslo, la mijlocul anilor 1990. În această perioadă, liderii expatriați dețineau cea mai crucială parte a puterii. Unii dintre ei, precum dl. Khaled Mechaal, șeful biroului politic, au crescut în exil. De la Amman, apoi Damasc, dl. Mechaal și colegii săi dominau procesul decizional. Aripa militară și militanții stabiliți în toate teritoriile palestiniene trebuiau să accepte orientările lor strategice, chiar dacă nu le aprobau întotdeauna.
Preeminența liderilor externi ai Hamas a început să fie pusă sub semnul întrebării după asasinarea în 2004 de către Israel a Șeicului Ahmed Yassine, fondatorul și ghidul spiritual al mișcării. Mai mulți factori au permis atunci organizației din Gaza să câștige mai multă influență. A venit mai întâi victoria Hamas în alegerile din 2006 și preluarea controlului asupra întregii Fâșii Gaza în iunie 2007, consacrată prin formarea unui guvern. Când Israelul a agravat și mai mult blocada impusă după victoria electorală a mișcării, noii „patroni” ai enclavei au reușit să asigure un flux de venituri prin comerțul tranzitat prin rețeaua lor de tuneluri clandestine, făcând organizația mai puțin dependentă de sprijinul financiar al diasporei.
În 2011, revoltele populare ale „primăverilor arabe” în general și revolta siriană, în special, au accelerat acest transfer de putere. Când războiul civil a izbucnit în Siria, liderii Hamas din Damasc au încercat inițial o mediere între regimul dlui Bachar Al-Assad și insurgenții sunniți. Dar au respins ordinul iranian de a sprijini necondiționat regimul sirian, așa că au fost nevoiți să părăsească țara în februarie 2012. Dl. Moussa Abou Marzouk, numărul doi din Hamas, s-a stabilit la Cairo, în timp ce dl. Mechaal s-a retras la Doha, în Qatar, unde a criticat aspru Teheranul și Hezbollah pentru complicitatea lor cu dl. Al-Assad. Drept urmare, Iranul a redus plățile către Hamas, inițial în vara anului 2012, apoi în mai 2013, când Brigăzile Al-Qassam s-au confruntat cu trupele siriene loialiste și aliatul lor, Hezbollah, în bătălia de la Qousseir. Ajutorul financiar iranian pentru Hamas s-a redus la jumătate, de la 150 de milioane la mai puțin de 75 de milioane de dolari pe an.
Aceste fricțiuni, combinate cu distanțarea de liderii săi istorici, au slăbit conducerea aflată în exil. „Ruptura cu Siria a ajutat considerabil conducerea din Gaza”, recunoștea purtătorul de cuvânt Ghazi Hamad într-un interviu pe care ni l-a acordat în Gaza în mai 2013. „Nu spun că Gaza a răsturnat liderii din exterior, dar acum există un raport mai echilibrat.” Un alt atu pentru conducerea din Gaza: în ciuda discordiei cu Siria, a reușit să mențină legături solide cu Iranul. Acest lucru era valabil în special pentru anumiți șefi ai Brigăzilor Al-Qassam, precum dl. Marwan Issa, comandantul adjunct al aripii militare din Gaza, care nu rata nicio ocazie de a merge la Teheran.
Creșterea autonomiei acesteia a fost deja detectabilă în 2006, când a avut loc răpirea soldatului israelian Gilad Shalit. Creierul operațiunii a fost Ahmed Al-Jabari, comandantul șef al aripii armate a organizației, care, împreună cu dl. Hamad, a negociat eliberarea prizonierului în 2011. Conform acordului încheiat cu Israelul, tânărul militar a fost eliberat în schimbul eliberării a 1.027 de palestinieni închiși în Israel. Mulți observatori ai scenei Orientului Mijlociu au considerat acest acord, intens mediatizat, o victorie pentru Hamas. Israelul l-a asasinat pe Al-Jabari un an mai târziu, declanșând o nouă operațiune militară, denumită de această dată „Stâlpul Apărării”.
Atacurile continue ale armatei israeliene asupra Fâșiei Gaza au contribuit semnificativ la întărirea Brigăzilor Al-Qassam. Acestea au câștigat prestigiu luptând în prima linie împotriva Israelului, spre deosebire de acei lideri detașați de realitățile de pe teren și suspectați că se bucură de o viață luxoasă în Qatar. Dovada importanței câștigate de ramura armată a mișcării este faptul că trei membri ai Brigăzilor au intrat în biroul politic în urma alegerilor interne din 2017.
Blocada draconică conferă de asemenea Fâșiei Gaza valoarea unui spațiu simbolic de rezistență și sacrificiu, lucru de care liderii islamiști nu ezită să profite pentru a-și întări legitimitatea. Astfel, în 2012, cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de Hamas, dl. Mechaal vizitează pentru prima dată zona. Într-un discurs „întru slava martirilor” și a mamelor din „Gaza eternă”, el declară: „Spun că mă întorc în Gaza, chiar dacă de fapt este prima dată când sunt aici, pentru că Gaza a fost întotdeauna în inima mea.”
Dar, în special din 2017, enclava începe să joace un rol crucial în structura internă a organizației. În acel an, dl. Mechaal este înlocuit la conducerea biroului politic de dl. Ismaël Haniyeh, până atunci responsabilul Hamas în Fâșia Gaza. Această succesiune va revigora relațiile dintre Hamas și iranieni, care acum se adresează direct interlocutorilor lor din Gaza. Dintr-o serie de motive, inclusiv dificultatea de a intra și a ieși din Gaza, complet dependentă de bunăvoința Egiptului, dl. Haniyeh alege și el să se stabilească la Doha în decembrie 2019. Această plecare accelerează ascensiunea dlui Sinwar, un fost comandant al Brigăzilor Al-Qassam, care îi dispută influența.
Manifestații populare
Dl. Sinwar era deja, încă din anii 1980, o figură respectată a aparatului militar al Hamas. A petrecut douăzeci și doi de ani în închisorile israeliene, unde a contribuit la construirea noii direcții a organizației. Eliberat în octombrie 2011 în cadrul acordului Shalit, el reprezintă o concepție proactivă a luptei armate palestiniene: convingerea că doar limbajul forței poate convinge Israelul să înceapă negocieri. Devenind omul puternic al Gazei, el se dedică punerii în practică a viziunii sale.
Hotărât să exploateze controlul exercitat asupra teritoriului de Hamas pentru a smulge concesii de la Tel-Aviv, el continuă să dezvolte aripa militară, mărind efectivele sale, potrivit unor analiști, de la aproximativ zece mii de luptători în anii 2000 la treizeci de mii sau chiar mai mulți la începutul anului 2020.
În rândurile Hamasului, doar dl. Ahmed Youssef, un fost consilier al dlui Haniyeh, și-a exprimat public rezervele privind promovarea dlui Sinwar. El se temea de consecințele transferului prea absolut al puterii decizionale către teritoriile palestiniene și pleda ca direcția exterioară să păstreze ultimul cuvânt. De asemenea, era îngrijorat că legăturile strânse ale dlui Sinwar cu ramura armată a mișcării s-ar putea întoarce împotriva Hamasului în ansamblu. Potrivit lui, acest lucru ar putea oferi israelienilor un pretext suplimentar pentru a considera Gaza doar ca un cuib de teroriști.
Dar Dl. Sinwar a dovedit că poate fi de asemenea realist. În 2018 și 2019, a obținut o ușoară relaxare a blocadei israeliene, orchestrând Marșul întoarcerii de-a lungul barierei de demarcație. Hamasul a înțeles rapid beneficiile pe care le-ar putea obține din aceste manifestații populare, care mobilizau în fiecare săptămână zeci de mii de locuitori din Gaza la graniță pentru a protesta împotriva blocadei. În timp ce protestatarii neînarmați erau țintiți de lunetiștii israelieni, Brigăzile Al-Qassam lansau rachete și baloane incendiare către teritoriul israelian. Ca răspuns la această presiune strategică, Tel-Aviv a acceptat în cele din urmă o deschidere limitată a anumitor puncte de frontieră, precum și deblocarea fondurilor qatareze destinate plății funcționarilor din enclavă.
Cu toate acestea, în ciuda acestor progrese, mulți palestinieni din Gaza și Cisiordania rămân sceptici față de Hamas, reproșându-i că exploatează Marșul întoarcerii pentru a înăbuși criticile legate de conducerea sa autoritară și că recurge la forță doar pentru a-și apăra propriile interese. În 2021 se prezintă o oportunitate pentru dl. Sinwar de a-și restaura credibilitatea. În acel an, o represiune violentă a avut loc asupra palestinienilor care luptau împotriva expulzărilor locuitorilor din cartierul Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est. Pe 20 mai, Brigăzile Al-Qassam au lansat mii de rachete spre Ashdod, Ashkelon, Ierusalim și Tel-Aviv. Mulți arabi israelieni au ieșit spontan pe străzile mai multor orașe, în solidaritate cu cei expulzați din Ierusalim, oferind Hamasului ocazia de a-și reînnoi legăturile cu palestinienii care trăiesc în afara Gaza și de a se prezenta ca protector al orașului sfânt. De atunci, numele purtătorului de cuvânt al Brigăzilor, dl. Abu Obeida, a fost scandat în toate adunările palestiniene din Ierusalim și Cisiordania.
Simbol al rezistenței
Dincolo de granițele Gazei, influența Hamasului s-a dezvoltat cu atât mai ușor cu cât mai multe țări arabe — Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Maroc și apoi Sudan — au început să normalizeze relațiile cu Israelul. Prin alăturarea la procesul Acordurilor Abraham, inițiate de Statele Unite, liderii acestor țări arătau cât de puțină importanță acordau amenințării tot mai credibile a anexării Cisiordaniei de către Israel. În ochii palestinienilor, o asemenea decizie putea fi văzută doar ca o trădare. Prin contrast, Hamas era perceput ca fiind singurul adevărat apărător al victimelor ocupației, atât în Cisiordania, cât și în Ierusalim.
Din 2021, acesta s-a alăturat și palestinienilor indignați de amenințările pe care Israelul le aduce asupra moscheii Al-Aqsa din Ierusalim, simbol național al Palestinei. În acest context, atacul sângeros, numit „Potopul d’Al-Aqsa”, inițiat de Hamas, urmează aceeași logică de a folosi forța pentru a apăra teritoriile palestiniene în ansamblul lor. Este semnificativ în acest sens că decizia de a trimite comando-uri împotriva Israelului, pe 7 octombrie, a fost luată de Hamasul din Gaza, fără nicio implicare a liderilor săi în exil.
De la începutul acestui război, mișcarea a implementat o strategie mediatică de a evidenția rolul central al Gazei în lupta palestiniană și de a comunica cu lumea exterioară chiar și în mijlocul luptelor intense. În ciuda bombardamentelor devastatoare, a întreruperilor continue de Internet și a distrugerii infrastructurii de telecomunicații pe întreg teritoriul, transmisiunile Hamasului care contraziceau comunicatele armatei israeliene nu au încetat niciodată. Prin distribuirea zilnică a mărturiilor filmate despre ororile bombardamentelor și prin răspunsurile punctuale la argumentele Israelului despre civili folosiți ca „scuturi umane” sau „baze teroriste” ascunse în spitale, Hamasul a reușit să nu lase câmp liber propagandei inamicului său.
Liderii stabiliți la Doha nu par să fi participat la această campanie de comunicare orchestrată din Gaza. În timpul ofensivei israeliene „Plumb Durci” din 2008 și 2009, era responsabilitatea președintelui biroului politic să comenteze evenimentele de la Damasc. Acum, acest rol revine unui comandant militar (dl. Abou Obeïda) prezent pe teren. Nu mai există îndoială că dl. Sinwar și ceilalți lideri din Gaza își privesc cu dispreț colegii din exterior, care se lăfăie în Qatar în timp ce ei înșiși sunt sub bombardamente.
Singura excepție de la acest tablou, reprezentanții Hamas din Liban au luat parte activă la războiul informațional. Dl. Oussama Hamdan, fostul responsabil cu afacerile externe ale organizației și astăzi una dintre figurile-cheie ale biroului politic, a organizat numeroase conferințe de presă la Beirut pentru a contracara narativul de război israelian. Spre deosebire de alți lideri Hamas, îngrijorați de apropierea dlui Sinwar de Brigăzile Al-Qassam, dl. Hamdan consideră perfect naturală convergența dintre politic și militar. Și împărtășește convingerea că doar violența poate avansa cauza palestiniană. Într-un interviu pe care ni l-a acordat la Beirut în 2017, a susținut, nu fără ironie, că Hamasul are în acest sens un punct comun cu liderii israelieni, observând că prim-miniștrii „Netanyahu, Rabin, Barak sau Peres au fost toți stăpâni de război înainte de a-și asuma responsabilități politice”.
În declarațiile sale, dl. Hamdan se străduiește constant să prezinte războiul împotriva Israelului nu ca o afacere a Hamasului, ci ca o luptă generală pentru eliberarea tuturor palestinienilor. Potrivit lui, atacul din 7 octombrie nu a fost fără beneficii: a provocat eliberarea mai multor deținuți palestinieni, confruntarea trupelor israeliene de pe teren cu o situație dificilă și evacuarea populației israeliene din orașele de-a lungul frontierei libaneze și din anumite zone apropiate de Gaza. El susține că obstacolele întâmpinate de israelieni în campania lor militară din Gaza i-au obligat să consimtă la încetarea a focului și apoi să elibereze deținuți palestinieni în schimbul mai multor ostatici. Și asigură că reluarea bombardamentelor, la 1 decembrie, este datorată faptului că armata israeliană a eșuat în atingerea obiectivelor sale în prima fază a războiului.
Această prezentare a evenimentelor a fost primită cu reacții mixte în unele medii oficiale arabe, în special în Arabia Saudită, tradițional ostilă Hamasului. Dar nu se poate nega că declarațiile domnilor Abou Obeïda și Hamdan au avut un impact semnificativ nu doar asupra lumilor palestiniene, ci și asupra populațiilor arabe din țările vecine, unde simpatia pentru mișcare ar putea fi astăzi mai puternică decât înainte de război. Prin atacul său din 7 octombrie, Hamas a demonstrat că Israelul nu este invulnerabil, slăbind și mai mult Autoritatea Palestiniană și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP), pe care mulți palestinieni le critică pentru inacțiunea lor. În ciuda atrocităților comise și a răspunsului cataclismic pe care l-a declanșat, operațiunea „Potopul d’Al-Aqsa” a reînscris lupta de eliberare în contextul concret. Prin provocarea unei invazii devastatoare din partea Israelului, acest atac a readus Gaza în centrul atenției și a reamintit comunității internaționale realitățile ocupației israeliene. Acest lucru va cântări greu asupra viitorului palestinienilor și israelienilor.
Pentru palestinieni, calvarul populației enclavei a avut, de asemenea, efectul de a reaprinde trauma. Descriși de serviciile israeliene de comunicare drept o măsură de protecție umanitară, mutarea forțată a locuitorilor din orașul Gaza spre partea sudică a fâșiei litorale — împreună cu anunțul guvernului dlui Benyamin Netanyahu despre un proiect de relocare a populației în deșertul Sinai — a reamintit multora dintre ei lunga serie de expulzări începute în 1948. Bombe sau exod: spectrul unei astfel de alternative este cu atât mai șocant, cu cât majoritatea locuitorilor din Gaza sunt descendenți ai familiilor care au fost nevoite să-și părăsească pământurile după crearea statului Israel. Pentru acești fii sau nepoți ai refugiaților, dintre care sute de mii au refuzat să părăsească partea de nord a teritoriului, istoria pare să se repete. În ochii lor, singura modalitate de a scăpa de coșmarul unei a doua Nakba este să rămână în Gaza, oricât de distrusă ar fi.
În timp ce enclava era din nou sub bombardamente după o încetare a focului de șapte zile, Israelul și Statele Unite au continuat să evalueze diferite scenarii posibile pentru „ziua de după”. Deși cei doi aliați au vederi diferite pe multe subiecte, inclusiv posibilitatea unui guvern unic condus de președintele Autorității Palestiniene Mahmoud Abbas, pe care Israelul îl refuză, ei sunt de acord asupra obiectivului de a eradica Hamasul. Dar acest scop de război greșește în fața realității actuale a mișcării. Până acum, în ciuda unui masacru care durează de peste două luni, comis de una dintre cele mai puternice armate din lume, nimic nu indică eradicarea Hamasului. Nu doar că a reușit să supraviețuiască, dar și-a afirmat și autonomia completă, atât față de conducerea sa exterioară, cât și față de aliații săi arabi și Iran, care nici măcar nu a fost informat despre atacul din 7 octombrie. Capacitatea sa de a rămâne o forță activă după zece săptămâni de invazie și bombardamente, cu un comandament încă operațional, o prezență mediatică și o rețea de susținere, slăbește multe argumente discutate la masa negocierilor privind viitoarea guvernare a Gazei.
În timp ce forțele sale au eșuat până acum să-și atingă obiectivele, Israelul a intensificat represiunea militară în Cisiordania prin raiduri zilnice mortale, arestări în masă și diverse abuzuri. Această situație riscă să degenereze într-un război pe două fronturi, în timp ce Tel-Aviv se străduiește de ani de zile să separe Gaza de teritoriile ocupate. Sugerează, de asemenea, că armata israeliană va continua probabil să ajute Hamasul să-și realizeze planul: unirea Gazei cu lupta globală pentru eliberarea Palestinei.
