Abonament
ro | fr | en | +
Accéder au menu

O notă personală despre “le Diplo”

Din ianuarie 2024, public traduceri din Le Monde diplomatique, în română. Ca să explic „de ce”, trebuie să spun înainte de toate cum am ales prima oară să public această revistă în anii 2006-2008.

Sunt de multă vreme un cititor al revistei Le Monde diplomatique. Din tinerețe, îmi amintesc de lungile mele convorbiri telefonice cu prietenul meu Philippe, în care discutam articolele publicate de ziarul condus de Ignacio Ramonet la vremea respectivă. Pe atunci, revista oferea cea mai solidă voce critică din peisajul mediatic. Desigur, existau și alte voci, pe un cu totul alt ton: Le Canard enchaîné era un ziar de satiră, anchetă și dezvăluiri despre dedesubturile politice și secretele de stat care beneficia de o aură semnificativă. De asemenea, ireverențiosul Charlie Hebdo avea un fel fără asemănare în a-și bate joc de cei puternici și de circul politic, livrând cu aceeași ocazie uneori anchete de teren. Aș zice că și show-ul de comedie „Les Guignols de l’info”, cu păpuși reprezentând lumile mediatice și politice, făcea și el parte din acest cerc prețios al presei nesupuse, ireverențioase. Satira, precum și cercetarea amănunțită, ancheta independentă, se întâlnesc în faptul că stau în calea unui narativ al puterii.

Este esența, „raison d’être” a presei: când puterea (puterea politică, dar și puterea mediatică, cea economică) ne spune ceva, avem două opțiuni, fie acceptăm docil, încredințându-ne în mesajele livrate, fie socotim că nici statul, nici marile corporații, nici marile grupuri media nu sunt uși de biserică (evident, nici marile culte), și din clipa asta se naște ideea de contraputere.

Se naște... se renaște. Ideea este veche, emisă de Burke în secolul 18. Între timp, marile regimuri totalitare ne-au arătat cum conceptul de propagandă avea capacitatea de a deturna rolul presei într-unul de unealtă, de armă a puterii. Și apoi, chiar și în cunoscutele „democrații liberale”, urma să fim martori la mecanisme de uneltizare a presei. Critica asta a fost emisă în mod deosebit de Noam Chomsky în Statele Unite - un autor des invitat în Le Monde diplomatique (19 articole) - și de Serge Halimi în Franța - un membru de mult al redacției din Le Monde diplomatique cu peste 700 articole și director între 2008 și 2023. Critica lor cristalizează perfect perioada anilor 80-90 și ne dădea unelte pentru a intra fără naivitate în secolul 21 (1).

Dar pertinența unor autori și capacitatea lor de a demasca un sistem de propagandă nu este suficientă ca să schimbe mersul lumii. Așa că am intrat în acest secol cu cea mai mare operațiune de deturnare mediatică, cu o minciună de trilioane de dolari și de sute de mii de morți: războiul din Irak. Criticată de o mare parte a stângii și expusă în Le Monde diplomatique în tot cinismul ei, aventura neocolonială a lui Bush a avut doi mari oponenți, doi francezi de dreapta - Jacques Chirac și Dominique de Villepin.

O minciună de trilioane de dolari și sute de mii de morți

La vremea respectivă, o coaliție de state s-au alăturat Americii în devastatoarea aventură menită să invadeze și să ocupe o țară suverană - Irak. Coaliția celor care voiau, „coalition of the willing” - coaliția guvernelor care aveau să-și păteze imaginea cu minciunile repetate de Colin Powell în adunarea ONU. Întrebarea despre motivul real pentru care s-a mers în Irak rămâne fără răspuns. Dacă nu a fost pentru acele arme de distrugere în masă, pentru ce a fost? Pentru a asigura un „nou secol American” (2)? Sub steagul libertății sau unul sub dogma politicilor de „regime change” și de ingerință, cu, posibil, riscul de a aduce mai multă suferință și mai puțină libertate în lume? În mod cert, între idealismul de democratizare și distrugerea unor state laice (Irak, Siria) însoțită de diseminarea jihadului, există o discrepanță cam mare… și după atâtea primăveri arabe și revoluții portocalii, este timpul să observăm o tendință de fond în a aduce haosul la marginea imperiului american, sub pretextul eliberării, lăsând în urmă morți și uneori câte un califat sau/și un război civil.

Despre Irak, țin minte cum, la primele bombardamente, China și Rusia le cereau Statelor Unite „să se oprească” din a lansa o operațiune de invadare a unui stat fără mandat ONU. Greșelile Americii nu transformă Rusia sau China în modele, desigur, dar minciuna lui Bush și găștii lui tot este un soi de păcat originar al secolului 21 - o sumedenie de dezastre au avut să-și tragă originea direct din 2003.

Trăim, 20 de ani mai târziu, un moment deosebit de complicat, cu spectacolul repetat al unor populații civile bombardate în Orientul Apropiat cu complicitatea generală a Occidentului. În același timp, la ușile Europei continuă un război care putea fi evitat, care escaladează, și în care, totuși, au murit mai puțini civili în doi ani decât în primele două luni de intervenție israeliană în Gaza. Trăim falimentul moral al Occidentului, regula dublei măsuri în locul așa-zisului „rules-based order”: civili ucraineni contează, dar nu și cei din Gaza, civili israelieni contează, dar nu și cei din Donbas. Fiecare dintre noi este somat să-și aleagă morții de plâns și să nu-i pese de frații noștri umani din tabăra cealaltă, oricare ar fi ea. Le Monde diplomatique scrie în lung și în larg despre asta (3). Dar înainte să ajungem acolo, o să deschid o parenteză despre două momente personale care aveau să fie la baza publicării revistei.

Două discuții

Primul moment se întâmpla într-una din lungile discuții cu gașca mea de prieteni din România, și în mod deosebit Mirko, cam în perioada în care intra el la Salvați Vama Veche, și Cristi, care deja era jurnalist la TVR. Atunci discutam despre Bush, despre discursul lui pe Piața Revoluției, despre vrăjeala cu curcubeu, despre atmosfera de meeting PCRist dar și despre entuziasmul de a avea un președinte american adresându-se mulțimii unde fusese gonit Ceaușescu. Aveam păreri diferite, complementare, contrare, în fine, contradicții animate între prieteni, ceva simpatic și ușor deprimant pentru oricine întrevedea că politica lui Bush urma să aducă mai multe nenorociri pe pământ.

Mai târziu, o altă discuție cu o altă gașcă de prieteni, la Paris de data aceasta, urma să dea naștere ediției române a revistei Le Monde diplomatique. Eram iar cu Philippe, dar și cu Sandu Spahiu, cu care făcusem cunoștință prin coregizoarea mea la primul meu documentar, Nora Agapi. La întâlnire era și un amic din copilărie, Guenael, care făcea un stagiu la Diplo. Discutam despre faptul că nu găsisem intelectuali români la vremea respectivă capabili să articuleze o critică a ordinii în care era înscrisă România. Poate că existau și doar noi nu le știam, părea că găseam numai acei “boieri ai minții” care se alintau fiind mai degrabă corifeii unui sistem în acele momente în care puterea ar trebui să fie criticată, disecată, analizată mai mult ca niciodată.

Era acum aproape 20 de ani, între timp voci noi au apărut și la dreapta și la stânga. Cu Spahiu, speram să găsim acele voci critice care lipseau din peisajul mediatic românesc în 2006, și într-un fel am reușit, pe parcursul publicării primei versiuni din “Le Monde diplomatique - ediția română” și în anii următori.

Prietenul meu Guenael lucra cu Dominique Vidal - un autor specializat pe conflictul israelo-palestinian și directorul edițiilor internaționale la vremea respectivă. În câteva zile am pus la cale publicarea variantei române. Din acest moment, singura întrebare era „cu cine?”. Ideea de online nu era încă atât de răspândită, iar contactele pe care și Sandu și eu le aveam în România permiteau să intrăm în legătură cu cei mai potriviți.

Academia Cațavencu

Sandu îl știa pe Viorel Moțoc, membru fondator al Academiei Cațavencu. Eu îl știam pe Mircea Toma - membru fondator și el. Îl cunoscusem pe Mircea în 1992 - primul român pe care aveam să îl întâlnesc. Tatăl meu fusese printre francezii plecați în convoaie de ajutor imediat după revoluția, se imprietenise cu Mircea din 1990, mersesem chiar în vacanță în familie. În 2006, tatăl meu mai organizase deja de câțiva ani, cu vechiul lui prieten, expediții „Cu papuci prin deșert”, ducând jurnaliști de la Cațavencu și mașini Dacia "papuc" prin Sahara până la Dakar.

Ne știam, deci, cu Cațavencii de la vremea respectivă, exista o încredere despre ce înțelegeam și noi, și ei prin jurnalism critic. Am bătut palma foarte repede, iar proiectul a fost agreat aproape la fel de repede de redacția franceză - alesesem cea mai bună opțiune valabilă din România. Puțin conta că săptămânalul Cațavencu era „de dreapta” - mai erau ediții internaționale ale revistei publicate de ziare de dreapta, în Grecia de exemplu. Privind ce a fost presa din România, Cațavencu avea și marele avantaj de a nu avea ca business model șantajul și reclama deghizată în articole „la comandă”.

Nu o să revin asupra experienței - am reușit să scoatem, cu redacția de atunci, cu Sandu Spahiu, Cristian Teodorescu, Bogdan Perdivara, Iuliana Vîlsan, Florin Iaru, una dintre cele mai reușite ediții internaționale. Lucram cu două echipe de traducători, una supravegheată de Ciprian Mihali, alta cu traducători și ei remarcabili precum Alexandra Ionescu, Carmen Attal, Elena Băluta. Profit de acest articol să îi salut și să le mulțumesc, indiferent cât de mult ne-a îndepărtat timpul sau fenomenele din anii 2010.

Perioada asta, a primei ediții, a coincis, totuși, cu ce a fost poate cel mai fără sens eveniment din istoria presei românești - și anume înțelegerea dintre Cațavencu și postul Realitatea TV al lui Sorin Ovidiu Vântu, foarte repede după lansarea noastră. Acesta a adus într-un prim timp un confort financiar: puteam publica, puteam să avem ceva vizibilitate mărită, dar a și dus la dispariția propriu-zisă a revistei până la urmă, împreună cu alte titluri publicate de grupul Cațavencu - Realitatea: Idei în Dialog, de exemplu, și în final chiar Cațavencu. Redacția de la Cațavencu s-a scindat, cu unii plecând la Cațavencii, Mircea Toma urmând Marius Borțea la Kamikaze, Liviu Mihaiu concentrându-se și mai mult pe radio. Recomand citirea articolelor lui Patrick de Hillerin pentru a urmări povestea Academiei Cațavencu și o istorie a presei din România (4).

În fine, asta e, așa a fost să fie: sfârșit de capitol...

Anii 2010

Între timp, lumea occidentală a continuat în direcția setată de Bush, timp de câțiva ani. În 2008, omul care adusese haos în Irak propunea la summitul de la București să deschidă ușile NATO Ucrainei, plantând acolo sămânța războiului de azi. Când lumea răsufla ușurată că a scăpat de Bush Jr., plină de speranța adusă de alegerea lui Obama, absolut nimic nu se schimbă în politica străină americană. Guantanamo - nu a fost închis de Obama. Retragerea din Irak - nu a făcut-o. Reacția la dezvăluirile WikiLeaks despre crimele de război americane în Irak: avertizorii sunt urmăriți penal, închiși, Julian Assange este persecutat. Sub Obama, cel mai mare program de monitorizare este pus la cale - avertizorul care arată lumii cum America spionează și partenerii, și propriii cetățeni, Edward Snowden, este silit să fugă. Franța, o destinație firească de azil atât pentru Assange cât și pentru Snowden, se comportă ca un vasal față de SUA - până la urmă, Rusia îl primește pe Snowden, iar ambasada Ecuadorului îl găzduiește un timp pe Assange.

Tot sub Obama, sistemul de monitorizare devine de-a dreptul un mecanism uneltizat în scop partizan: campania lui Trump este spionată, iar apoi un dosar „făcut” de democrați și de FBI devine baza pentru o penibilă procedură de destituire fără fundament valabil. O procedură menită să moară cu raportul Durham fără ca presa, care a repetat constant și papagalicește fake-news-ul Russiagate-ului, să-și facă un mea culpa serios (5). Pe parcursul anilor 2010, suntem apelați din când în când să ne manifestăm grija față de terorism: acesta lovește la Paris, la Bataclan, printr-un escadron format în marele camp de antrenament sirian și irakian, aflat sub domnia Statului Islamic, într-un califat conceput în Abu Ghraib, această închisoare unde America practicase tortura, și prosperând pe haosul lăsat de prăbușirea statelor laice siriene și irakiene. O poveste care pare profetizată de Dominique de Villepin în discursul lui de la ONU în 2003 (6).

Apoi a venit etapa finală a acestei decăderi a pârghiilor democratice occidentale: cenzurarea rețelelor sociale. Sub pretextul de a împiedica „discursul de ură” - un concept generic și vag definit -, serviciile de informații americane pun rețelele sociale în slujba unei cauze cunoscute: propaganda și manipularea opiniei publice. În paralel, conceptul ia un avânt și mai definitiv cu ocazia crizei sanitare din 2019. Scutinizarea informației devine un motiv de deplatformare, articole sunt date jos, agențiile de presă și marile ziare se fac complici prin contracte cu marile rețele sociale pentru a determina ce este un adevăr de împărtășit și ce trebuie blocat în numele „adevărului oficial”. Fără scutinizare, nu mai există șanse de a deosebi o minciună de stat de un fapt. Cum scria un jurnalist de la AFP pe blogul agenției de presă franceze: "Oare își poate reveni jurnalismul după pandemie?" (7)

Și totuși, o speranță renaște în America pentru un timp. Apar platforme și voci disruptive. Printre ele, munca lui Matt Taibbi, cunoscut mai înainte pentru analizele lui despre criza financiară din 2008, este deosebit de remarcabilă. Găzduit pe Substack, livrează o serie de articole care revelează criza prin care trec redacțiile occidentale (8), dar și stânga, observând că de unde fusese socotit mult timp că libertatea de exprimare este piatra unghiulară a stângii americane, curând cenzorii se numărau fix la stânga. „The Left is now the Right” este un articol care rezonează pentru oricine s-a crucit în fața lipsei de coloană vertebrală a unei anumite stângi a anilor 2010 (9).

Twitter Files și serviciile

Speranța venită din America ia și o formă neașteptată cu intrarea lui Elon Musk în ecuație. El alege să fie propriul avertizor în firma pe care o deține - printr-o datorie de 40 de miliarde de dolari garantată pe acțiunile lui la Tesla. Episodul Twitter Files este cel mai important moment pentru a înțelege noua paradigmă în care trăim: dezvăluie cum serviciile de informații au pus piciorul nu doar în redacții, ci și în serviciile de moderație, adică de cenzură, a rețelelor sociale. Cu prilejul crizei sanitare, au fost cenzurate și voci perfect legitime pe temele de sănătate și epidemiologie, precum semnatarii declarației de la Great Barrington, care relevau că măsurile de lockdown erau dăunătoare și chiar contraproductive (10)... Recomand consultarea audierilor de la Congresul american și mărturia depusă de Matt Taibbi și Michael Shellenberger despre Twitter Files (11).

O nouă „fabrică a opiniei publice” poate fi scrisă pentru a descrie mecanismele de manipulare de masă în era rețelelor sociale - dupa o paradigmă descrisă acum 20 de ani de Peter Sloterdijk : "Ceea ce ni se cere este serviciul tematic universal, adică înclinația de a ne asuma rolul de conductor de excitație pentru psihoze colective oportuniste" (12). Cum astfel să descriem acest “succes”, în statele din UE, în a trece de la politici de protejare a datelor personale și viața privată la încurajarea comportamentelor de turmă care solicitau afișarea datelor personale de sănătate? Cu Cod QR, certificat verde, discriminare, segregare și presiunea socială generalizată asupra celor care, printre altele, nu voiau să-și vaccineze copiii cu un produs care nu împiedica răspândirea bolii și comporta riscuri (13), sau asupra personalului medical nevaccinat, uneori suspendat, deși fusese în prima linie de la începutul crizei sanitare și știa să-și facă propriul calcul beneficiu-risc… (14)

Dar, revenind cu câțiva ani în urmă în România, anii 2010 au fost în mod deosebit cei în care activitatea serviciilor prin presa românească a ieșit la iveală. În Parlamentul European, Renate Weber, urmărind o recomandare emisă de ActiveWatch, trecea în „Cartea UE despre libertatea presei” cererea ca să fie interzise prin legi naționale activitățile de infiltrare a redacțiilor de presă de către serviciile de informații (15). La câteva luni mai târziu pornea scandalul Turcescu, cu auto-deconspirarea prezentatorului de la Realitatea TV în prime-time. Iar în 2015, șeful SRI, Gheorghe Maior însuși, declara că oricum agentul infiltrat în presă este o unealtă necesară a serviciilor de informații, iar in 2017 infiltrarea redacțiilor era recunoscută într-un comunicat de presă SRI (16).

Adică, dacă reflectăm în ansamblu, în timp ce fenomenul principal al puterii occidentale era implicarea „Deep State-ului” în formarea și manipularea opiniei publice, România avea aceeași problemă. Îmi este greu să pun o sentință despre acest fenomen local, în acest context. Maior este decorat de CIA (17), de unde până unde serviciile române sunt doar „afiliați”? De unde până unde găștile din servicii își văd de interesele lor concurente, de interesul țării, sau de interesul Washingtonului? Foarte complicat. Este un fenomen cu care nu am niciun interes să mă obosesc, mă simt depășit și nu vreau să am de-a face cu el, nu vreau să lucrez cu securiști, să aflu într-o bună zi că de fapt îi am în echipă, să am surprize cu cine știe ce „trădare în redacție”, și să văd un proiect editorial la care muncesc deturnat în scop de manipulare.

Din acest punct de vedere, când redacția franceză m-a contactat pentru a relansa o variantă în limba română (jurnalul fiind publicat în 35 de țări și 26 de limbi), răspunsul meu a fost că da, dar fără conținut local și fără asociat. Voi publica traduceri, și mă voi baza doar pe ajutorul grafic și corectura din partea prietenului meu Petre Nicolescu, cu care lucrez zi de zi, de ani de zile, pe alte proiecte. De alegerea articolelor răspund doar eu. Singura chestie care mă interesează este să aduc în limba română texte și autori pe care eu îi socotesc ca fiind deosebit de interesanți și absenți din peisajul mediatic românesc.

Alegerea traducerilor

Este evident că multe subiecte de interes ale societății occidentale sunt relativ îndepărtate de publicul românesc, fără mare legătură cu „starea națiunii”. România pare o lume aparte: este una dintre cele mai rurale țări din Europa (45,6%), una dintre cele mai creștine din lume (99%), are cel mai ridicat procent de proprietari din lume (96,1%) și printre cele mai scăzute emisii de CO2 per capita din UE (4,4 tone/capita). Populația ei are cea mai mică încredere în stat din UE (24,3%) iar din ea mai degrabă „se pleacă” - doar Lituania, Letonia și Bosnia au un sold migrator mai scăzut printre țarile din UE - fiind pe deasupra si ocolita de drumurile migrantilor (18).

Așadar, nu orice text este la fel de presant de tradus. Mai ales că nu dispun de resurse nelimitate, și mai ales că modelul economic al revistei va fi unul bazat pe abonament, având doar o parte din articole disponibile gratuit (în mod deosebit cele care țin de libertatea presei, de critica sistemului mediatic și de persecutarea avertizorilor ca Julian Assange) (19).

Un articol despre cum firmele multinaționale supun statele este interesant de tradus în limba română, în lumina proceselor intentate de Gabriel Gold Corporation și de Pfizer împotriva statului român (20). Un articol despre cine profită, financiar, de pe urma războiului este interesant de tradus, în lumina insistenței președintelui francez de a ține războiul de uzură sub perfuzie, în loc să facă tot ce poate să negocieze o soluție diplomatică, Franța devenind al doilea exportator de arme în lume în 2023 (21). Articolele din Franța care revin asupra crizei sanitare sunt și ele foarte interesante, într-o țară în care autoritățile de la București par să fi încercat să urmeze, orbește, modelul intruziv, coercitiv, represiv de la Paris, dar s-au lovit de un popor care nu are încredere în Stat (22).

Voi urmări și voi traduce cu un interes deosebit articolele care evidențiază derapajele construcției europene, captura instituțională, influența lobby-iștilor (23) și deficitul democratic al instituțiilor europene, mai ales în lumina reformei tratatelor în pregătire. Este o întrebare majoră care se va pune curând: pot statele europene să renunțe la dreptul de veto și să accepte ca voința națională să fie supusă majorităților europene? Alături de vocile „suveraniste” (de dreapta), deputați de stânga din La France Insoumise au dat răspunsul lor în Adunarea Națională franceză, recent, la proiectul de reformă a tratatelor, spunând, de exemplu: „Problema este că, în momentul de față, nu există un popor european suveran. Regula unanimității în Consiliu este deci singura garanție că suveranitatea statelor, și deci a popoarelor, este respectată.”, (dl. Arnaud Le Gall - LFI) sau, de asemenea: „De decenii, proiectul european s-a construit fără popoarele europene – și chiar împotriva intereselor lor.” (Dna Nadège Abomangoli - LFI) (24).

Subiectul Davos este și el de urmarit. Despre Davos, le Diplo scrie din anii ’90 (25). Pe atunci, cunoscut la stânga ca o întâlnire unde se fabrică globalizarea și distrugerea politicilor sociale, Davos a devenit „altceva” în discursul public în contextul emergenței partidelor suveraniste și în timpul crizei sanitare. Discursul critic față de Davos, altădată rezervat altermondialiștilor de la ATTAC și de la Porto Alegre, a fost preluat de Steve Bannon, care își definea dușmanul ca fiind „Partidul lui Davos” (26), în contextul în care mișcările suveraniste își construiau o doctrină împotriva globalismului, sintetizată în faimosul discurs pronunțat de Trump la Națiunile Unite: „viitorul nu este al globaliștilor, ci al suveraniștilor” (27). Apoi, în timpul crizei sanitare, Davos a devenit punctul care cristalizează ce poate fi mai detestabil în ideea că o clasă conducătoare și-a arogat conducerea mersului lumii, marile orientări economice, societale, tehnologice și sanitare, fără să fi primit un mandat pentru așa ceva. Articolul „I Own Nothing, Have No Privacy And Life Has Never Been Better”, publicat de Forumul Economic Mondial de la Davos, nu putea decât să supere o națiune de proprietari cum este România (28).

"Last but not least", articolele care ne arată derapajele „centrului autoritar” vor fi și ele deosebit de interesante. Sub o înfățișare de bună purtare, acest centru și-a arătat fața în ultimii ani. Este centrul lui Trudeau, care a căutat să deplatformeze de pe serviciile bancare protestatarii din convoiul canadian (29). Este centrul lui Macron, care a condus cea mai dură represiune politică din ultimele decenii, în perioada vestelor galbene, scoțând ochii (30 de victime) și mutilând sute de concetățeni (30). Este centrul lui Hillary Clinton, care împreună cu Obama a uneltizat serviciile americane pentru a spiona campania unui adversar politic. Este centrul lui Von der Leyen, care conduce o Uniune Europeană construită pentru pace și prosperitate direct spre calea războiului. Este centrul lui Iohannis, care a fabricat alianța PNL-PSD asigurând că și unii și alții să-și trădeze alegătorii, într-un remake al epocii lui Băsescu când o guvernare stânga cu dreapta „noi cu ei, voi cu voi”, a urmat campaniei PDL „ei cu ei, noi cu voi”.

Regele este gol, iar jocul de-a bau-bau, avertizările centrului prind din ce în ce mai greu la public pe măsură ce nenorocirile „promise” nu se întâmplă. Așa a fost cu respingerea Constituției europene în 2005 - și totuși nu a explodat Europa după refuzul francez. Așa a fost cu Brexitul - și totuși Regatul Unit nu a ajuns la ananghie, cum era prevestit (31). Așa a fost și cu Trump, care, contrar altor predicții apocaliptice, nu numai că nu a pornit al treilea război mondial, dar în general nu s-a lansat în niciunul dintre acele războaie pe care le denunța ca fiind „forever wars”.

Nu este nevoie să îmbrățișezi vreun discurs populist pentru a înțelege impostura centrului când încearcă să guverneze împotriva poporului care l-a pus la guvernare. Iar Diplo-ul are un talent aparte în a dezvolta argumentele de fond despre derapajele puterii, oricare ar fi ea.

Stéphane Luçon

Director al ediției române, Le Monde diplomatique

(1"Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media", Edward S. Herman și Noam Chomsky, "Les Nouveaux Chiens de garde ", Serge Halimi

(2"This war on terrorism is bogus", Michael Meacher, The Guardian 06/09/2003

(3"Dacă viețile ar avea aceeași valoare...", Benoît Bréville, Le Monde diplomatique, 01/2024

(4"Dumnezeu are legitimație de presă", Patrick de Hillerin, 2015 și seria "În pat cu redacția", Patrick de Hillerin, Cațavencii

(5"Donald Trump rămâne în picioare", Serge Halimi, Le Monde diplomatique, 07/2023

(6"Statement by France to Security Council", New-York Times, 14/02/2003

(7"Le journalisme se remettra-t-il de la pandémie ?", Sophie Huet, Les coulisses de l’info

(8"The American Press Is Destroying Itself", Matt Taibbi, 12/02/2020

(9"The Left is Now the Right", Matt Taibbi, 20/07/2020

(11"Hearing on the Weaponization of the Federal Government on the Twitter Files", Committee on the Judiciary (118th Congress)

(12"Soarele si moartea", Peter Sloterdijk

(13"Covid, vaccins et science aux origines d’une défiance", Ariane Denoyel, Le Monde diplomatique, 04/2023

(14"Personal medical suspendat, autopsia unei erori", Alexandre Fauquette & Frédéric Pierru, Le Monde diplomatique, 02/2024

(16Raportul FreeEx (PDF), ActiveWatch, 2018-2019

(17"George Maior, decorat de CIA", Adevărul, 29/08/2017

(18"Table: Christian Population as Percentages of Total Population by Country", Pew Research Center, 2011, "Home Ownership by Country 2024", World Population Review, 2024, "How urban is the world?", Hannah Ritchie, Our World In Data 27/09/2018, "Per capita consumption-based CO₂ emissions", "Trust" și"Migration", Our World In Data

(19"Pinochet, alintat - Assange, zdrobit", de Nils Melzer, Le Monde diplomatique, 08/2022 și "În interiorul închisorii Belmarsh cu Julian Assange", de Charles Glass , Le Monde diplomatique, 02/2024

(20"O justiție în slujba corporațiilor multinaționale", de Meriem Laribi & Vincent Arpoulet, Le Monde diplomatique 03/2024

(21"Războiul din Ucraina, mare accelerator al înarmării mondiale", Philippe Leymarie, Le Monde diplomatique, 01/2024

(22"Covid, vaccins et science aux origines d’une défiance", Ariane Denoyel, Le Monde diplomatique, 04/2023 și "Personal medical suspendat, autopsia unei erori", Alexandre Fauquette & Frédéric Pierru, Le Monde diplomatique, 02/2024

(25"Pouvoirs fin de siècle", Ignacio Ramonet, Le Monde diplomatique, 05/1995

(28"Welcome To 2030: I Own Nothing, Have No Privacy And Life Has Never Been Better", Ida Auken, World Economic Forum, Forbes 10/11/2016 via Wayback Machine

(30"ALLÔ PLACE BEAUVAU ?", Médiapart

(31"Le Brexit est-il une si mauvaise affaire ?", Tristan de Bourbon-Parme , Le Monde diplomatique, 01/2024

Partajează acest articol