„Să văd o rachetă ieșind din uzinele noastre pentru a fi livrată forțelor armate — asta îmi face meseria extrem de concretă, îmi asum o parte din responsabilitate." „Thibault", tehnician a cărui mărturie este citată într-un clip promoțional al fabricantului MBDA, spune mai adevărat decât crede. Produsele angajatorului său au lovit recent școli, moschei și tabere de refugiați din Gaza, provocând moartea a peste cinci sute de persoane, dintre care aproape o sută de copii. Această companie europeană de armament — cu un carnet de comenzi bine umplut, de 44 de miliarde de euro — nu pregetă totuși să-și cosmetizeze marfa: un cod etic care „veghează la respectarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului"; campanii de sensibilizare a personalului pe teme de identitate de gen, neurodiversitate sau menopauză; lansarea unor proiecte de reîmpădurire și de protejare a pânzelor freatice; ori adoptarea unor „practici de ecodesign" al materialului de război, pentru a „reduce impactul asupra mediului de la sursă" — un pas spre bombele bio?
Dar mai are sens această strategie de gestionare a riscului reputațional, într-o epocă în care presa, principalele partide de guvernare și Președinția Republicii se întrec în a celebra marea reînarmare și activitatea militară? Cititorii publicațiilor L’Express, Le Point sau Le Parisien au putut răsfoi recent cataloage promoționale de armament francez; ascultătorii postului France Culture au aflat „cum să pregătești oamenii pentru război" (30 octombrie 2025), în vreme ce abonații ziarului Le Monde descopereau în martie 2025 un dosar în șase episoade al cărui prim articol se intitula „Cheltuielile militare, o pârghie pentru creștere economică".
Acesta din urmă face ecou directivelor „Revizuirii Naționale Strategice 2025", care cheamă la instaurarea „unei economii care se pregătește de război". Pentru a face să cadă asupra sectorului o ploaie de „investiții masive, fie ele publice sau private", Secretariatul General al Apărării și Securității Naționale (SGDSN) recomandă ca statul să se asigure că „politicile interne ale băncilor și asiguratorilor nu depășesc excluderile reglementare": pe scurt, e vorba de a veghea ca „regulile ESG (criterii de mediu, sociale și de guvernanță) să nu descurajeze investitorii să finanțeze întreprinderile din baza industrială și tehnologică de apărare (BITD)".
„Armate robotice napoleoniene"
Pe 20 martie 2025, în fața unei audiențe de investitori și patroni reuniți la Bercy, Sébastien Lecornu, pe atunci ministru al armatelor, dornic să „ridice ultimele zăvoare culturale și de reglementare", reamintea cu „fermitate" că sectorul militar nu reprezintă un plasament „murdar". Comisia Europeană a decis, la rândul ei, că „finanțele durabile ale Uniunii Europene sunt compatibile cu investițiile în sectorul apărării". Astfel, anumite arme nucleare, incendiare și muniții cu uraniu sărăcit devin eligibile pentru investițiile „etice", alături de tancuri, tunuri, avioane de vânătoare, obuze și programe de supraveghere. Numai armele interzise rămân, deocamdată, tabu. De la invadarea Ucrainei de către Rusia, în februarie 2022, numărul fondurilor ESG expuse industriei armamentului nuclear ar fi crescut cu peste 50%. Aceste plasamente gestionate după criterii „de mediu, sociale și de guvernanță" sunt considerate a fi legate de dezvoltarea durabilă…
Un consorțiu de jurnaliști a dezvăluit recent că 120 de miliarde de euro provenind din fonduri „verzi" ale unor bănci precum Crédit Agricole, Crédit Mutuel, Banque Populaire și Caisse d’Épargne (grupul BPCE) au fost investite între 2021 și 2025 în industria armamentului — inclusiv în companii implicate în genocidul din Gaza. Comisia Europeană le-a justificat prin contribuția lor la „durabilitatea socială". Fără să știe, micii economisitori europeni au contribuit, potențial, la creșterea valorii acțiunilor Elbit Systems, cel mai mare fabricant de armament israelian, implicat în distrugerea terenurilor agricole din Gaza, prin intermediul unor fonduri ESG consacrate „tranziției climatice".
Această orientare a investițiilor private în favoarea complexului militar-industrial se înscrie într-o strategie de sprijin instituțional mai largă. Apelul la contribuabilul european — 800 de miliarde de euro prin planul „ReArm Europe" — și la cel francez — peste 700 de miliarde cumulate în ultimele două legi de programare militară — este însoțit de mobilizarea celui mai mare investitor (…)
