De mai bine de doi ani, mandatul meu face obiectul unor controverse atent orchestrate, de o virulență crescândă. Pe 8 februarie, o deputată franceză m-a atacat personal pe baza unor declarații trunchiate, care mă făceau să spun că Israelul „este dușmanul comun al umanității", deși discursul meu viza țările care au înarmat Israelul, precum și mass-media și algoritmii rețelelor sociale care au amplificat discursul genocidar (1). Fără a se strădui să verifice conținutul exact al cuvintelor mele ori să examineze faptele, ministrul francez de externe Jean-Noël Barrot a preluat de îndată aceste atacuri la scară internațională, condamnând drept „excesive și culpabile" niște afirmații pe care nu le-am rostit niciodată și anunțând că Franța va sesiza Consiliul ONU pentru Drepturile Omului cu o cerere de demisie a mea. Omologii săi italian, german și ceh i-au urmat exemplul, fără a efectua nici ei verificările elementare pe care funcția lor le impune. Pe 19 februarie, primul-ministru francez Sébastien Lecornu a reluat public aceeași cerere.
Dacă orice funcție publică este, prin însăși natura ei, supusă criticii — cu atât mai mult când funcția privește drepturile omului —, această afacere dezvăluie ceva tulburător: înverșunarea cu care unele state preferă să se năpustească asupra solului în locul mesajului, în loc să încerce să îl infirme. Caracterul inedit și coroziv al acestui atac împotriva unui expert independent desemnat de Națiunile Unite nu ține doar de violența acuzațiilor și de fabricarea deliberată a minciunilor. Ține, mai cu seamă, de faptul că vârful statului dirijează și își asumă manevra. Nu mai este vorba, prin urmare, de o controversă, ci de simptomul eșecului unui sistem alcătuit din promisiuni solemne și tratate internaționale invocate în vreme de pace, dar îngropate de îndată ce aplicarea lor devine incomodă. Numită de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, sunt raportoare specială din 1 mai 2022 și până în 2028. A opta titulară a acestui mandat — și prima femeie în această funcție —, am asumat acest angajament voluntar după o carieră dedicată apărării drepturilor omului, mai ales în cadrul Națiunilor Unite — în special la Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului și la Agenția ONU pentru Refugiații Palestinieni (UNRWA) din Ierusalim —, precum și cercetării universitare pe tema Palestinei.
Atenția acordată Israelului nu ține nici de o alegere personală, nici de un „parti pris": ea decurge din Rezoluția 1993/2A a Consiliului pentru Drepturile Omului, adoptată pe 19 februarie 1993 ca răspuns la aproape treizeci de ani de ocupație a Fâșiei Gaza, a Cisiordaniei și a Ierusalimului de Est. A mă acuza de „lipsă de neutralitate" înseamnă a denatura în mod deliberat acest mandat. Niciunul dintre cei paisprezece alți raportori ai ONU învestiți cu un mandat de țară nu este supus unor astfel de atacuri; nimeni nu îi acuză pe titularii responsabili de Afghanistan, Rusia sau Iran de „obsesie" în exercitarea misiunii lor. Dar de îndată ce Israelul este vizat, îndeplinirea obișnuită a unui mandat devine, în ochii unora — inclusiv din interiorul guvernelor —, o greșeală de justificat mai degrabă decât o datorie de îndeplinit.
Munca mea constă în a stabili și a califica din punct de vedere juridic faptele din teritoriile ocupate, unde domnește un dualism juridic instituționalizat: dreptul civil se aplică coloniștilor israelieni, iar dreptul militar palestinienilor, inclusiv copiilor. Israelul este, de fapt, singura țară din lume în care copiii sunt sistematic judecați de tribunale militare. A descrie acest sistem drept apartheid exercitat împotriva palestinienilor sub forma unei dictaturi militare nu reprezintă o provocare, ci o calificare juridică. Primele mele rapoarte prezentate ONU în 2022–2023 au documentat împiedicarea sistematică a dreptului la autodeterminare al poporului palestinian, privarea arbitrară și sistematică de libertate, precum și impactul structural al ocupației asupra copiilor (2).
Un panopticon în aer liber
Dreptul de a trăi liber ca popor, de a-și decide opțiunea politică, de a-și gestiona resursele, de a-și croi propriul viitor — autodeterminarea condiționează exercitarea tuturor celorlalte drepturi. Negarea ei se află în centrul oricărui proiect colonial de colonizare. De decenii, fragmentarea teritorială, extinderea coloniilor, restricțiile privind deplasările, munca, educația și accesul la justiție, confiscarea pământurilor, demolarea a zeci de mii de locuințe, izolarea Gazei și cei aproape 6.000 de morți — dintre care circa 1.200 de copii — cauzați de atacurile israeliene între 2008 și 2022 au făcut ca orice perspectivă de viață liberă și independentă să pară improbabilă.
Pe întreg teritoriul palestinian ocupat, Israelul a instituit un regim carceral — de intensitate și metode variabile — care constrânge toate dimensiunile vieții cotidiene. Permanent supravegheați, împiedicați să se deplaseze de puncte de control, ziduri și un sistem birocratic apăsător, expuși necontenit arestărilor și detenției arbitrare, torturii și altor tratamente crude, inumane sau degradante, palestinienii trăiesc în ceea ce seamănă cu un panopticon (3)] în aer liber.
Finalizat chiar înainte și prezentat chiar după atacurile din 7 octombrie 2023, raportul meu privind condiția copiilor este totodată cel mai zdrobitor și cel mai puțin comentat. El evocă procesul de „dezcopilărire" (unchilding), termen împrumutat din lucrările academicienei israeliano-palestiniene Nadera Shalhoub-Kevorkian (4), pentru a descrie cotidianul unor copii lipsiți de protecție și de inocență, crescând în violența omniprezentă: uciși, mutilați, orfani, martori ai morții sau ai umilirii perpetue a celor dragi și ai distrugerii căminului lor. A ignora disperarea lor înseamnă a renunța la o parte din umanitatea noastră și a viola cea mai sacră obligație din lume și din dreptul internațional: protejarea copilăriei.
Raportul meu din martie 2024 se înscrie în aceeași abordare; el se referă, de asemenea, la victimele unui sistem structurat. Intitulat „Anatomia unui genocid (5)", documentează primele cinci luni de atacuri israeliene asupra Gazei după masacrele comise de Hamas la 7 octombrie 2023: ucideri, vătămări fizice și psihice grave, supunerea la condiții de viață menite să ducă la distrugerea grupului, pe fondul unei retorici dezumanizante emanând din partea oficialilor de stat. În această perioadă, Israelul și-a mascat acțiunea printr-un „camuflaj umanitar", formulat într-un limbaj liniștitor — „conflict", „daune colaterale", „zone sigure", „ordine de evacuare" — pentru a justifica ștergerea progresivă a Gazei și a identității sale, suprimarea capacității comunității palestiniene de a exista, de a-și locui pământul, de a-și transmite memoria. În raportul următor, „Ștergerea colonială prin genocid (6)", am arătat cum acest genocid se extinde în Cisiordania și Ierusalimul de Est prin intermediul epurării etnice, ansamblul constituind concluzia logică a unui proiect de colonizare de înlocuire: a șterge pentru a înlocui, a distruge pentru a-și însuși.
Nu sunt singura care a ajuns la astfel de concluzii. Încă din ianuarie 2024, Curtea Internațională de Justiție (CIJ) a apreciat că exista un risc plauzibil de încălcare a Convenției privind genocidul și a ordonat măsuri provizorii. În iulie 2024, aceeași instanță a concluzionat și că prezența Israelului în teritoriul palestinian ocupat este ilegală și a cerut încetarea ei imediată și necondiționată. Curtea a constatat, în fine, existența unei discriminări sistemice, a unor încălcări ale interdicției segregării rasiale și apartheidului, precum și a unor politici de anexare. Instituțiile și organizațiile care concluzionează că Israelul comite un genocid împotriva poporului palestinian pe puținul teritoriu care mai rămâne din Palestina sunt nenumărate. Istoricul israelian Raz Segal a tras semnalul de alarmă în octombrie 2023. În 2024, istorici israelieni specializați în Shoah, precum Amos Goldberg și Omer Bartov, apreciau și ei că țara lor comitea un genocid (7). Câteva luni mai târziu, Amnesty International ajungea la aceeași concluzie, iar în iulie 2025 (8), organizația israeliană B’Tselem publica un raport în acest sens sub un titlu zdrobitor, cu atât mai grăitor când îl imaginezi în ebraică: „Genocidul nostru" (9). În fine, și alături de mulți alții, în septembrie 2025, comisia internațională independentă de anchetă mandatată de ONU afirma și ea că un genocid era în desfășurare la Gaza (10). În ciuda documentării minuțioase a crimelor comise, aceste rapoarte au primit o atenție limitată sau nulă din partea mass-media și a guvernelor occidentale. În absența unei decizii judiciare formale, comisia de anchetă reprezintă ceea ce se apropie cel mai mult de o concluzie cvasi-jurisdicțională bazată pe stabilirea faptelor și analiza dreptului. În orice caz, obligația de a preveni genocidul ia naștere de îndată ce este identificat un risc serios. În ianuarie 2024, când CIJ a recunoscut un risc plauzibil în Gaza, statele trebuiau să acționeze — începând cu suspendarea transferurilor de arme.
Analiza mea privind complicitatea unor întreprinderi, publicată în iulie 2025, a stârnit reacțiile cele mai virulente. Descriu acolo „economia genocidului (11)": o rețea de actori privați care, prin investițiile, tehnologiile, serviciile și lanțurile lor de aprovizionare, susțin în mod material realitatea descrisă în rapoartele anterioare. O asemenea implicare le angajează răspunderea. A pune capăt genocidului implică și demantelarea structurilor economice care îl fac posibil — și profitabil. Acest raport a determinat Statele Unite să îmi impună sancțiuni draconice încă din august 2025 — practică deja aplicată unor judecători ai Curții Penale Internaționale (CPI) și mai multor organizații palestiniene. Sunt izolată financiar de restul lumii. Oricine menține legături cu mine, inclusiv membrii familiei mele (sunt mama unei fiice cu cetățenie americană), este amenințat cu amenzi de 1 milion de dolari și douăzeci de ani de închisoare. Capacitatea mea de a-mi exercita mandatul și, pur și simplu, de a-mi duce viața este grav afectată.
Deși aceste atacuri sunt sprijinite de propria mea țară, Italia, și în absența unui sprijin concret din partea altor state, mi-am continuat misiunea. Cel mai recent raport al meu califică genocidul din Gaza drept „crimă colectivă (12)", întrucât a fost făcut posibil și finanțat prin sprijinul politic și militar neabătut al mai multor state, printre care se numără tocmai cele care mă atacă astăzi cu cea mai mare vehemență.
Statele Unite rămân de departe primul furnizor de armament al Israelului, în timp ce mai multe state membre ale Uniunii Europene continuă să alimenteze aceste transferuri; Uniunea rămâne, de altfel, primul partener comercial al Tel Avivului. Cu câteva excepții, precum Spania sau Slovenia, statele europene au ales inacțiunea sau complicitatea. Franța, de pildă, a autorizat de mai multe ori survolul spațiului său aerian de către Benjamin Netanyahu, în pofida mandatului de arestare emis de CPI pe numele acestuia. Parisul a continuat comerțul cu echipamente militare, a facilitat tranziturile prin porturile și aeroporturile sale și a menținut schimburi comerciale intense cu Israelul. Mari bănci franceze finanțează întreprinderi legate de industria militară israeliană și de colonii, în timp ce câteva mii de franco-israelieni servesc în armata israeliană.
A criminaliza solidaritatea
Concomitent, represiunea mobilizărilor se intensifică: manifestații interzise, conferințe academice cenzurate, militanți și jurnaliști acuzați de „apologie a terorismului", intervenții polițienești violente. Germania, Italia, Franța și Regatul Unit ocupă pozițiile de avangardă în acest domeniu, sub acoperirea luptei legitime împotriva antisemitismului. Proiecte de lege propun amalgamarea luptei indispensabile împotriva iudofobiei și a tuturor formelor de rasism cu interzicerea oricărei critici la adresa Israelului ca stat. Prezentată drept o evidență, această confuzie care asimilează frații și surorile noastre evrei cu politica israeliană participă la o ofensivă politică: instrumentalizarea luptei împotriva antisemitismului pentru a criminaliza exprimarea solidarității cu poporul palestinian și a justifica campanii de defăimare. Pentru că critică politica Tel Avivului, cetățeni israelieni și persoane evreice îndură în întreaga lume aceleași campanii de denigrare. Vocile lor sunt înăbușite, iar loialitatea le este pusă sub semnul întrebării.
Antisemitismul, oribil și odios, este ura față de evrei: el nu are nimic de-a face cu munca celor care apără drepturile omului, muncă ce ține de analiza actelor unui stat. Întreg sistemul dreptului internațional se întemeiază pe principiul răspunderii statului. Statele sunt cele care își asumă și poartă obligații juridice, și tot ele trebuie să răspundă, în primul rând, pentru încălcările lor. Israelul nu face excepție: criticile la adresa statului Israel nu vizează ceea ce statul Israel este, nici religia pe care o profesează, ci ceea ce face, în special față de dreptul internațional, pe care îl încalcă în mod grav, repetat și într-o impunitate persistentă.
Întrebarea care se pune nu este de ordin ideologic, ci juridic: Franța își respectă obligațiile internaționale angajându-se în astfel de acțiuni? Mandatul meu de raportoare specială m-a învățat un lucru esențial: când puterea este pusă sub semnul întrebării, ea nu dezbate — ci lovește. A defăima pentru a descalifica, a intimida pentru a reduce la tăcere; violența trădează slăbiciune mai degrabă decât forța.
Munca mea se înscrie în continuitatea celei a predecesorilor mei: John Dugard, Richard Falk și Michael Lynk. Și ei au fost acuzați de antisemitism sau de complacere față de terorism. Și împotriva lor a fost desfășurat procedeul care constă în a substitui controversa faptelor documentate, atacul ad hominem analizei juridice. Mecanismul este acum bine pus la punct. Grupuri pro-israeliene — cu organizația UN Watch din Geneva în frunte — produc de ani de zile rapoarte defăimătoare împotriva oricui, mai ales în cadrul Națiunilor Unite, documentează încălcările dreptului internațional comise de Tel Aviv. Sub pretextul de a contrabalansa un „tratament disproporționat al Israelului", acești actori izolează și fragmentează declarații pentru a le altera sensul, apoi amplifică și repetă dezinformarea până îi conferă aparența adevărului.
Privind mai îndeaproape, „rapoartele" acestor grupuri sună a gol. În cadrul Națiunilor Unite, caracterul lor mincinos și defăimător este cunoscut de multă vreme. Acuzațiile conform cărora aș fi justificat atrocitățile din 7 octombrie 2023, aș fi negat violențele sexuale sau aș fi minimizat suferința ostaticilor provin din această fabrică, deși am condamnat fără echivoc și fără încetare atacurile împotriva civililor israelieni din 7 octombrie și crimele Hamas în general.
Le-am condamnat fără ezitare drept crime de război și crime împotriva umanității, ale căror autori trebuie urmăriți penal în cadrul unor proceduri internaționale. Am condamnat violențele sexuale comise împotriva victimelor israeliene, așa cum au fost documentate de comisia de anchetă a ONU (13), și, conform dreptului internațional, consider violul folosit într-un context de ostilitate drept o armă de război ce poate constitui o crimă de război și, după împrejurări, o crimă împotriva umanității. Justiția internațională nu funcționează nici prin indignare selectivă, nici prin instrumentalizare politică. Ea se întemeiază pe calificarea juridică a faptelor, stabilirea responsabilităților individuale și respectul față de procedura echitabilă (due process), pentru toți și pentru toate, fără excepție.
Dacă condamnarea mea a masacrelor și a altor crime împotriva civililor israelieni a fost fără echivoc, am contestat afirmația larg răspândită — mai ales în Franța, dintr-un motiv care îmi scapă —, potrivit căreia acestea ar fi fost motivate în principal de antisemitism (14): după cum au reamintit eminenți specialiști în Shoah și antisemitism, această lectură este deopotrivă eronată și periculoasă, deoarece ocultează cauzele structurale ale violenței și îi falsifică analiza (15). Dacă antisemitismul a putut juca un rol cu titlu individual pentru anumiți atacatori, aceste masacre, după cum a declarat secretarul general al ONU, António Guterres, s-au produs în contextul a cincizeci și șase de ani de ocupație sufocantă (16). Nicio crimă nu justifică o altă crimă. Dar a ignora contextul înseamnă a perpetua o lectură distorsionată care riscă să alimenteze ciclul violenței în loc să îl rezolve, punând în pericol deopotrivă palestinienii și israelienii.
Trebuie numit ceea ce dezvăluie această campanie: energia depusă pentru a mă calomnia contrastează flagrant cu tăcerea față de crimele în curs la Gaza și cu inacțiunea față de cei care fac obiectul unor mandate de arestare internaționale emise de CPI. Sub pretextul de a „responsabiliza ONU", miza reală este redefinirea apărării drepturilor omului ca o luare de poziție partizană. Ironia e tăioasă. În septembrie 2025, Franța a recunoscut statul Palestina — un gest salutat ca un semnal puternic, un moment de cotitură simbolic. Dar a recunoaște un stat al cărui ocupant îl susții activ, fără a exercita presiuni pentru ca acesta să respecte dreptul internațional și să procedeze la retragerea necondiționată din teritoriile ocupate cerută de CIJ, ține mai degrabă de postura diplomatică decât de angajamentul juridic și politic. Recunoașterea unui stat fără teritoriu, fără suveranitate, fără încetarea ocupației nu este decât vorbă goală — mai ales când, în paralel, te străduiești să intimidezi experții mandatați să documenteze tocmai încălcările care fac imposibilă crearea concretă a acelui stat. Nu poți recunoaște Palestina luni și să cauți să-i reduci la tăcere pe apărătorii ei tot restul săptămânii.
Liderii care se pretează acestui joc nu îmi vizează doar persoana. Ei sacrifică ordinea juridică internațională însăși și accelerează demantelarea dreptului internațional umanitar și a instituțiilor care îl garantează, tocmai în momentul în care supraviețuirea lor este pusă în joc. Poți fugi de adevăr; mai greu îl poți ascunde. E doar o chestiune de timp: justiția va bate la ușa autorilor crimelor de la Gaza și a complicilor lor. Distrugerea Gazei a trezit conștiințe pe care le credeam anesteziate și a făcut vizibil ceea ce mulți refuzau să vadă: nu doar brutalitatea ocupației, ci și complicitatea activă a democrațiilor noastre occidentale la perpetuarea ei. Căci Israelul nu este o anomalie în ordinea mondială; el este, în multe privințe, oglinda ei — în care se descoperă logici ale excepției, ierarhii coloniale între vieți vrednice de doliu și vieți sacrificabile, o retorică a securității care garantează impunitatea. Majoritatea guvernelor occidentale nu se confruntă cu Israelul, pentru că, făcând-o, s-ar pune în cauză pe ele însele.
Patria drepturilor omului?
De aceea este în același timp instructiv și trist că Franța, declarată patrie a drepturilor omului, se regăsește în prima linie — nu pentru a apăra un principiu, ci pentru a proteja un statu quo; nu pentru a promova dreptul internațional, ci pentru a-i neutraliza pe gardienii săi.
Totuși, ceva s-a schimbat. S-a născut o mișcare — pe campusuri, pe rețelele sociale, pe străzi, în instanțe —, care revendică o justiție socială reală, respectarea efectivă a drepturilor omului, un multilateralism decolonial și universalitatea fără excepție a principiilor sale. O universalitate care nu admite apartheidul, fie că este practicat de un stat aliat al capitalelor occidentale sau nu. Această mișcare nu se va lăsa redusă la tăcere prin campanii de defăimare. Nu va fi descurajată de sancțiunile și represiunile îndreptate împotriva ei. Crește și se întărește pe măsură ce minciunile și distorsiunile care caută să o discrediteze se revelează pentru ceea ce sunt.
