Un tweet a atras atenția în fluxul de comentarii care a urmat înfrângerii doamnei Kamala Harris în noiembrie, anul trecut.. Jurnalistul Elie Mystal observa acolo că „progresiștii americani au nevoie să-și creeze propriul Rogan, cineva care să poată vorbi cu oamenii cărora li se adresează". Cu zece zile înainte de alegerile prezidențiale, podcasterul Joe Rogan îl primise în studioul său pe domnul Donald Trump pentru o conversație de trei ore. Episodul a fost vizionat de peste cincizeci de milioane de ori pe YouTube, un total care depășește cu mult pe cel al emisiunilor convenționale, ceea ce i-a permis candidatului republican să atingă un public majoritar alb, tânăr și masculin.
Rogan provine din stand-up comedy, această comunitate de muncitori ai râsului care amestecă expresia intimă cu glumele impertinente. Însă, președintele american, sfătuit, spune el, de fiul său Barron, și-a centrat ultima campanie electorală pe noile media găzduite de umoriști. De fiecare dată, a obținut audiențe foarte bune. Căsătoria umorului cu politica se sărbătorea, până în prezent, fără a-i invita pe republicani. A schimbat stand-up-ul tabăra?
Profund înrădăcinat în cultura nord-americană, această vorbăreală simpatică a cunoscut în anii 1950 o revoluție formală care l-a transformat într-o artă de expresie personală. Abandonând o formulă care consta în a ciurui cu glume inofensive un public de night-club, s-a deschis comentariului politic și social luând aparența unei conversații. Această mutație a fost purtată de două figuri, cu temperamente totuși opuse.
Satiristul și provocatorul
Mai întâi Mort Sahl, care a apărut pe scenă în 1955, strângând în mâini ziarul zilei pe care îl comenta cu un ton alert și malicios. Umoristul aborda frontal viața politică a țării sale făcându-se exegetul ei sarcastic. Copiind debitul său pe ritmurile unui jazz-band, Sahl a cunoscut o popularitate tot mai mare în rândul unui public de studenți și intelectuali, până la punctul de a fi calificat drept „filosof politic".
La trei ani după apariția sa, Lenny Bruce a preluat formula sa conversațională în cluburile de striptease unde oficia între două numere de dezbrăcare. În fața acestui public mai licențios, a lansat, ca un kamikaze, o satiră mai degrabă socială decât politică. Într-un amestec de improvizații eruptive și sketch-uri îngrijit elaborate, Bruce ridica cortina ipocriziilor sociale, indica contradicțiile valorilor americane și spărgea tabuuri pentru a da dreptate minorităților. Gustul său pentru provocare a adus în prim-plan subiecte până atunci reprimate din dezbaterea publică precum sexualitatea, religia sau segregarea. Bruce a influențat generații de umoriști cărora li s-a atașat de atunci calificativul de truth-teller: bufoni care foloseau umorul pentru a spune adevărurile sale societății americane.
Sahl și Bruce au desenat pentru deceniile următoare cele două fețe critice ale stand-uperului: satiristul politic sau provocatorul moralist. Au modelat, de asemenea, două atitudini față de putere: în timp ce Bruce se lupta în zadar pentru a-și apăra libertatea de expresie în fața justiției, Sahl participa la redactarea discursurilor de campanie ale candidatului John Kennedy. Deși această colaborare nu a durat — Sahl s-a întors în în cluburile de comedie ca să-l ia în râs pe Kennedy, odată ce acesta a fost ales în 1960 —, ea a marcat prima alianță a democraților americani cu umorul.
Această alianță ar fi putut fi bipartizană, republicanul Richard Nixon fiind primul dirigent care a apărut, din 1968, într-o emisiune a canalului NBC („Rowan (…)
