Încă dinainte de evenimentele din 2014, Crimeea nu și-a găsit niciodată pe deplin locul în Ucraina independentă. Această fostă republică autonomă din cadrul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse (RSFSR) și-a pierdut acest statut în 1945 prin decizia lui Iosif Stalin, înainte de a fi atașată ca simplă regiune (oblast) Ucrainei sovietice în 1954. La începutul anilor 1990, în timp ce Uniunea Sovietică intra într-un proces de dezmembrare, peninsula populată în majoritate de ruși (67% conform recensământului din 1989) se temea de creșterea naționalistă de la Kiev. Într-adevăr, la impulsul Roukh-ului (Mișcarea Populară pentru Perestroika), Sovietul Suprem (Parlamentul) al republicii socialiste sovietice ucrainene a recunoscut în 1989 ucraineana ca singura limbă de stat. Deși menaja drepturi pentru vorbitorii de rusă, această legislație — prima dintr-o serie privind chestiunile lingvistice, care vor deveni un motiv recurent de discordie în deceniile următoare — i-a făcut pe crimeeni să se teamă de o ucrainizare forțată. Întoarcerea în masă a tătarilor — poporul autohton turcofon de dinainte de colonizarea rusă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și deportat de Stalin începând din 1944 — a întărit la ruși teama de marginalizare.
Încă din 1991, trei referendumuri semnalează singularitatea politică a Crimeei. La 20 ianuarie 1991, un prim scrutin, organizat de autoritățile regionale — fără acordul Moscovei sau al Kievului —, restabilește statutul de republică autonomă al peninsulei, lăsând în suspensie chestiunea atașării sale la Rusia sau la Ucraina. Întrebarea adresată crimeenilor indică doar că peninsula are vocația să se integreze într-o viitoare Uniune renovată, imaginată de Mihail Gorbaciov pentru a reîntemeia URSS pe relații mai egalitare între republicile federate și astfel să o păstreze. Acest proiect este supus unui al doilea referendum, în martie din același an, organizat de această dată la scară sovietică. În Ucraina electoratul îl aprobă cu 70% (…)
