Oricare ar fi forma sa, comemorarea este menită să contribuie la coeziunea națională. A ignora un astfel de eveniment nu este, așadar, lipsit de semnificație. „Ceea ce mă îngrozește (...) nu e că lumea modernă distruge tot, ci că nu se îmbogățește cu nimic din ceea ce distruge” (1), scria Georges Bernanos. Douăzeci de ani mai târziu, ce mai rămâne din referendumul din 29 mai 2005, prin care o majoritate clară de francezi a respins Tratatul constituțional european (TCE)? Pentru mulți, doar amintirea vagă a unui vot popular rapid contestat. În atmosfera toxică și incertă din 2025, nu ar fi în interesul general să readucem în lumină acest eveniment, semnificația și importanța sa?
Încă de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, idealul european s-a impus atât ca răspuns la constrângerile geopolitice, cât și ca aspirație la pace și dialog între popoare. În același timp, eliberarea a adus în Franța programul Consiliului Național al Rezistenței (CNR). Pe de o parte, deci, Piața Comună; pe de alta, prioritatea acordată chestiunii sociale: această contradicție răzbate în timpul celei de-a IV-a Republici, precum și în perioada gaullistă, fără a fi vreodată cu adevărat rezolvată. Fără ca lumea să-și dea seama atunci, alegerile prezidențiale din 1981 taie nodul gordian în favoarea unei Europe neoliberale. „Franța este patria noastră, Europa este viitorul nostru”, anticipează François Mitterrand pe 20 martie 1987, într-o alocuțiune. Analiza celor două mandate prezidențiale ale sale trebuie să continue, de la alegerea lui Jacques Delors, un european convins, în fruntea Ministerului Economiei, în 1981, până la semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992. Filosoful Régis Debray rezumă politica lui Mitterrand, pe care l-a cunoscut bine, ca simpla perspectivă de a „trece printre picături” ale unei ploi imposibil de oprit. De atunci, supremația opțiunii europene asupra oricărei alte considerații rămâne marca tuturor guvernelor succesive, de dreapta sau de stânga.
De o parte și de alta a spectrului politic, s-a renunțat adesea la Franța de astăzi fără a se întreba ce se întâmplă cu francezii… O țară fără popor, într-un fel. Cum am putea califica declarația domnului Pascal Lamy – pe atunci comisar european și socialist declarat – în cadrul unei conferințe de presă din decembrie 2001: „Deschiderea pieței este un lucru bun pentru toată lumea, chiar și pentru cei care își pierd locul de muncă din cauza acestei deschideri"? În cadrul partidelor așa-zise „socialiste", de la Tratatul de la Roma, construirea „Europei" primează asupra revendicărilor sociale ale electoratului lor tradițional (2).
Pentru purtătorii de cuvânt ai sistemului (politicieni, jurnaliști, artiști oficiali mobilizați de fostul ministru al culturii Jack Lang) care au făcut front comun, cauza părea clară când a început campania din 2005. Președintele Jacques Chirac a decis că va avea loc un referendum. Oare un vechi reflex gaullist l-a determinat să facă această alegere în fața unui text de importanță constituțională? La dreapta, doar Charles Pasqua, domnii Nicolas Dupont-Aignan sau Philippe de Villiers au chemat la votul „nu", în același timp cu Frontul Național (FN). La stânga, Partidul Comunist Francez (PCF), deja marginal, a susținut „nu"-ul. Consultați la sfârșitul anului 2004, 60% dintre militanții Partidului Socialist (PS) au validat alegerea „da"-ului apărată de liderii lor, cu excepția câtorva, printre care dl Laurent Fabius. La 17 martie 2005, prim-secretarul François Hollande și președintele Uniunii pentru o Mișcare Populară (UMP) Nicolas Sarkozy au apărat împreună ratificarea TCE pe coperta revistei Paris Match.
Dispută politică sau conflict moral?
Marea majoritate a mass-media a făcut campanie pentru „da", care a acaparat 71% din intervențiile la televiziune între 1 ianuarie și 31 martie 2005 (3). Dezbaterea publică nu a lăsat aproape niciun loc contestației. Două nuanțe de „da" au ieșit în evidență: entuziaștii și rezervații, care admiteau câteva probleme, dar insistau, precum dl Philippe Herzog, fost deputat comunist european, asupra riscului de „a rămâne în afara jocului" (L’Humanité, 15 decembrie 2004). Sau chiar de partea răului. Reformularea unei dispute politice într-o ceartă morală atinge apogeul când centristul Jean-Marie Cavada declară la congresul Uniunii pentru Democrație Franceză (UDF): „Cei care strâmbă din nas în fața Constituției europene ar trebui să aibă în minte fotografiile de la Auschwitz!"
Se conturează atunci, totuși, o confruntare de cu totul altă natură. Chiar dacă fostul prim-ministru Michel Rocard evoca, împotriva evidenței, un simplu „regulament interior” necesar după extinderea Uniunii cu zece noi țări (le Monde, 11 octombrie 2004), discuția ajunge să se refere la Uniunea însăși și la puterea sa, pe măsură ce se dezvoltă o dezbatere populară din ce în ce mai densă. Până atunci o icoană incontestabilă, construcția europeană devine o entitate politică despre care cetățenii pot în sfârșit discuta ca despre orice entitate politică. Chestiunea democrației iese la suprafață, în același timp cu cea a suveranității populare, dar și naționale. Un moment de televiziune rămâne simbolul prăpastiei care se naște atunci, întâlnirea președintelui Jacques Chirac cu tinerii, pe TF1, pe 14 aprilie 2005. După ce a explicat că nu poate dezbate cu partizanii „nu"-ului, în opinia sa „prea diferiți", se trezește în ciuda voinței sale confruntat cu un public care își pune întrebări despre tratat. Jacques Chirac oferă această concluzie destul de neașteptată: „Nu vă înțeleg." Totul este spus; puterea nu trebuie să țină cont de cetățeni, nici măcar să le răspundă, ea întruchipează adevărul. În acea seară și pe tot parcursul campaniei se produce o inversiune filosofică fundamentală. Aprobarea TCE devine o axiomă, un adevăr - idee surprinzătoare în Franța, unul dintre leagănele rațiunii, unde capacitatea de a spune da nu are sens decât dacă ai dreptul de a spune nu.
Campania împotriva tratatului scoate la iveală o altă lume politică. O lume care reunește asociații precum Attac (Asociația pentru Taxarea Tranzacțiilor Financiare și pentru Acțiune Cetățenească), precum și sindicate ca Confederația Generală a Muncii (CGT), Force Ouvrière (FO) sau Confederația Țărănească, și dă naștere unor organizații de cetățeni la nivel local. Mulți dintre actorii acestei mișcări revendică o „altă" Europă. Majoritatea critică piața liberă, absența reflecției asupra serviciului public, independența Băncii Centrale Europene (BCE), supunerea față de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), sau dau pur și simplu dovadă de spirit critic... De o amploare rară, mobilizarea populară scapă, în mare parte, de clivajele partizane tradiționale. O reuniune la Limoges adună aproximativ 1.100 de persoane, adică 1% din populația orașului. Dinamica ajunge să depășească cu mult influența organizațiilor care o inițiaseră inițial. Această dorință de suveranitate și democrație anunță alte mișcări. Harta votului din 2005 schițează deja o Franță divizată între metropole și orașe mici sau mijlocii, fracturi care se vor regăsi cincisprezece ani mai târziu, în timpul mișcării „vestelor galbene".
În ciuda apelurilor de a respecta autoritatea a ceea ce eseistul Alain Minc numea „cercul rațiunii", francezii resping tratatul cu 54,67%, cu o rată de participare remarcabilă de aproape 70%. Tetanizați de acest rezultat, principalii purtători de cuvânt ai ordinii dominante, preluați de presa conformistă, deplâng inconștiența cetățenilor care au ascultat îndemnurile de vot ale extremei drepte — chiar dacă Mișcarea Națională Republicană (MNR) a dlui Bruno Mégret sau extrema dreaptă austriacă au susținut TCE. Pe deasupra, toți inițiază o campanie care nu a mai încetat împotriva „populismului".
Distanța dintre sufragiul popular și partidele așa-zise „de guvernare" ia forma conflictuală pe care o cunoaștem încă. Ca și cum aproape nimic nu s-ar fi întâmplat, principalele formațiuni politice trec la altceva. Se lansează în cursa pentru prezidențialele următoare. În septembrie, la universitatea sa de vară de la La Baule, UMP se aliniază în spatele lui Nicolas Sarkozy, care se pregătește, sub pretexte mai mult sau mai puțin subtile, să încalce votul din 29 mai. În noiembrie, la Le Mans, PS își ține cel de-al 74-lea congres, iar dl Fabius se întoarce la matcă.
PS și UMP — ai căror candidați la Élysée în 2007 făcuseră campanie pentru „da" — își regăsesc terenurile de joc obișnuite și caută să facă să dispară noul spațiu politic pe care îl evidențiase rezultatul referendumului. Dinamica populară suscitată de lupta împotriva TCE nu găsește deci o traducere politică imediată în ciuda unor recompuneri precum crearea Partidului de Stânga de către domnii Marc Dolez și Jean-Luc Mélenchon. Tentativele de a propune un candidat al „nu"-ului de stânga" la prezidențiale pretind, desigur, să mențină flacăra. Dar alegerea de a adapta această mobilizare la clivajul dreapta-stânga, pe care îl transcendea, tinde să frângă dinamica cetățenească împotriva conformismului european pentru a conduce la un dezastru electoral previzibil. Pe plan instituțional, chiar nu exista nimic altceva de făcut pentru a întreține această vastă mișcare populară trans-partizană? Un apel la demisia lui Jacques Chirac, care pierduse referendumul — să ne amintim precedentul creat de Charles de Gaulle din 1969? La dizolvarea unei Adunări Naționale favorabile tratatului în proporție de peste 80%? În cele din urmă, au prevalat doar inițiative în cadrul sistemului, ceea ce tinde să dovedească influența sa în minți, inclusiv la stânga, unde obsesia alegerilor prezidențiale anihilează orice gândire democratică autentică.
Toate acestea nu au reușit, însă, să șteargă evenimentul din memoria colectivă. Dimpotrivă, el continuă să își croiască drum în minți și obligă la regândirea sistemului și reprezentării politice. Ar trebui să chemăm la sărbătorirea zilei de 29 mai, să-i reamintim sensul profund, forța și valoarea, care împreună conturează schița unui popor politic. Ocultarea votului referendumului i-a lăsat dlui Sarkozy cale liberă pentru a participa, fără mare opoziție populară, la negocierea Tratatului de la Lisabona, fratele geamăn al TCE, cu excepția unor modificări „pur cosmetice", conform expresiei dlui Jean-Pierre Chevènement. Parlamentul, reunit în congres la Versailles pe 4 februarie 2008, a permis adoptarea acestuia prin intermediul legii constituționale nr. 2008-103. Dacă socialiștii conduși de dl Hollande ar fi votat „nu" conform votului francezilor, textul nu ar fi trecut. Era „asta sau haosul”... Din nou, s-a fluturat amenințarea în numeroase intervenții. Premierul François Fillon a îndemnat deputații și senatorii prin predica rituală: „Celor care, din motive de formă, contestă modalitățile de adoptare a Tratatului de la Lisabona pe cale parlamentară și celor care, din motive de fond, se opun acestui tratat, le pun o întrebare simplă: doriți cu adevărat relansarea Europei sau preferați stagnarea sa?" Ca întotdeauna, Europa pe post de busolă politică a celor rătăciți.
A reda sens și vigoare cetățeniei
Lucrurile s-au schimbat. După votul francezilor, urmat de cel al olandezilor, eticheta europeană nu mai este suficientă pentru a suscita adeziunea. De altfel, 29 mai a făcut să explodeze interdicția de a contesta. De aceea statele Uniunii au decis să nu mai organizeze referendumuri pe chestiuni europene — cu excepția Irlandei, unde Constituția o impune în 2008 (unde „nu”-ul câștigă, dar votul se repetă după modificarea tratatului), apoi în Regatul Unit în 2016, care a dus precis la Brexit... Tocmai din acest motiv trebuie cerute referendumuri din nou. Dreptul european, impus de o Comisie de la Bruxelles expansionistă, ea însăși sprijinită de o Curte de Justiție care își arogă competențe niciodată discutate public, ar trebui să poată fi dezbătut și contestat. De ce să nu cerem un referendum privind această preeminență tehnocratică, pentru ca popoarele să-și exercite rolul lor natural în democrație?
Aici rezidă și utilitatea dezbaterii în jurul scrutinului francez din 29 mai 2005. Acum douăzeci de ani, Adunarea Națională și Senatul refuzau să susțină votul alegătorilor. Reprezentarea democratică poate și trebuie să fie revitalizată. Adunări de cetățeni reunite la nivel local ar putea fi matricea acestei reînnoiri a poporului. Lucrul este cu atât mai important cu cât revenirea dlui Donald Trump la Casa Albă conduce la regândirea rolului și a naturii Uniunii Europene. Poate această chestiune să fie tratată în cenacluri restrânse? Sau trebuie, dimpotrivă, să mobilizeze cetățenii în dezbateri în jurul alegerilor strategice necesare? Mai este posibil să redăm sens și vigoare cetățeanului, unui popor capabil să-și manifeste o voință pentru sine însuși?
Ziua de 29 mai 2005 se află aici, în continuare ca un punct de ancorare în fața acestor interogații. Și de aceea trebuie să chemăm la celebrarea sa.
