Multe fantasme predomină în dezbaterile despre o apărare integrată, în special cea a unei Europe unite care ripostează la amenințările geopolitice. Doar că Uniunea Europeană nu joacă ea rolul principal. Cu toate că Regatul Unit a părăsit-o în 2020, primul mare summit de după apropierea americano-rusă se ține la Londra pe 2 martie. Alături de unsprezece state membre, din douăzeci și șapte, alte trei țări terțe participă la reuniunea de la Lancaster House — Norvegia, Canada și Turcia, membră a Alianței Atlantice, ținută de patruzeci de ani în anticamera aderării la UE. Pe 11 martie, discuțiile despre un eventual plan de pace, organizate la Paris, reunesc treizeci și șapte de șefi de stat major ai Vechiului Continent și ai Canadei, precum și ai Australiei, interesată de un rol de interpunere.
Uniunea Europeană nu reapare ca atare decât în momentul în care se vorbește despre bani: cele 800 de miliarde de euro anunțate de Comisie pe 10 martie trebuie să finanțeze industriile naționale ale celor Douăzeci și șapte. Faimosul prag de 3% al deficitului public, raportat la produsul intern brut (PIB), ar putea chiar să cadă în beneficiul negustorilor de tunuri, conform Cărții albe privind apărarea prezentată pe 19 martie de doamna Ursula von der Leyen. Obiectivul — pertinent — de reducere a dependenței de tehnologiile americane pare cu atât mai dificil de atins cu cât cooperarea în acest sector, deși marcată de câteva reușite, este mai degrabă cunoscută pentru eșecurile ei răsunătoare, inclusiv între Paris și Berlin. Această mană cerească prelungește un efort început în 2004 cu crearea Agenției Europene de Apărare (AEA), continuat cu lansarea Cooperării Structurate Permanente în 2017, Fondul European de Apărare (FEA) în 2021 și, în 2022, extinderea — de atunci prost numitei — Facilități Europene pentru Pace (FEP) la exportul de arme letale către țări aflate în război, pentru a ajuta efortul de război ucrainean.
Comisia nu are nicio competență în materie de politică de securitate și apărare comună (PSAC). Ea acționează în calitate de pilot economic al pieței comune, nu ca autoritate politică, în ciuda aparențelor întreținute cu complicitatea șefilor de stat și de guvern, în primul rând a domnului Emmanuel Macron. Aceștia au autorizat-o simbolic, printr-o interpretare foarte liberă a tratatelor, să numească un comisar pentru apărare în ianuarie 2025. Definirea eventuală a obiectivelor propriu-zis strategice ale unei diplomații comune rămâne de competența țărilor membre și este supusă acordului lor unanim. Or, în ciuda multiplicării structurilor, istoriile diferite precum și divergențele de interese împiedică concretizarea unei veritabile politici de apărare comune. De aici constituirea de la caz la caz a unor cercuri ad-hoc precum cel de la Londra, "coaliția celor dispuși". Apropierea punctelor de vedere este, de asemenea, scopul Comunității Politice Europene, forum informal al celor patruzeci și șapte de țări suverane creat la sfârșitul anului 2022 pentru a dialoga despre securitatea și stabilitatea continentului.
Din anii 1990 și trauma războaielor iugoslave, Uniunea s-a dotat cu o politică externă și de securitate comună (PESC) care poate să conducă în cele din urmă la o apărare comună. În această perspectivă, ea dispune de acum de mai multe instrumente de coordonare (comitetul politic și de securitate — COPS —, comitetul militar al Uniunii Europene — CMUE) și supervizează cinci misiuni militare, în Bosnia-Herțegovina, Republica Centrafricană, Mozambic, Somalia și Ucraina.
Dar acest eșafodaj nu rezultă din nicio viziune (…)
