Urmăresc îndeaproape Europa Centrală și de Est, Rusia și Ucraina de treizeci și șase de ani. Am fost consilier al guvernului polonez în 1989, al echipei economice a președintelui Mihail Gorbaciov în 1990 și 1991, apoi al președintelui Boris Elțîn între 1991 și 1993, iar în 1994, al președintelui ucrainean Leonid Kucima. După Maidan, în 2014, noul guvern ucrainean m-a invitat la Kiev. Sunt în contact cu liderii ruși de peste treizeci de ani și cunosc foarte bine omologii lor americani. Vorbesc, așadar, în deplină cunoștință de cauză.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Statele Unite au decis că extinderea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), de la Bruxelles până la Vladivostok, se va face pas cu pas, fără nicio limită. Avea să fie lumea unipolară americană. Totuși, ministrul german de externe Hans-Dietrich Genscher și secretarul de stat american James Baker ajunseseră la un acord cu Gorbaciov la începutul lunii februarie 1990: NATO nu se va extinde „nici măcar un centimetru spre est”. Angajamentul nu a fost luat într-un schimb informal, ci într-un context juridic și diplomatic. El condiționa negocierile care vizau încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și deschiderea drumului către reunificarea Germaniei.
Totuși, președintele Clinton decide, în 1994, să extindă Alianța Atlantică până în Ucraina. Nu este vorba, așadar, de o fantezie a unui lider izolat, ci de o politică americană urmată în mod constant de treizeci de ani – poate chiar până la convorbirea telefonică dintre Trump și Putin din 12 februarie trecut. În 1997, Zbigniew Brzeziński, strateg și fost consilier al Casei Albe, publică Marea tablă de șah.
Lucrarea detaliază anumite planuri ale guvernului american, printre care extinderea Europei și a NATO către est. „Ce va face Federația Rusă când amândouă vor ajunge la ușa ei?”, se întreabă Brzeziński într-unul dintre capitole: „Singura opțiune geostrategică reală a Rusiei, cea care i-ar putea oferi un rol internațional realist și ar maximiza șansele sale de transformare și modernizare socială, este Europa. Nu orice fel de Europă: o Europă transatlantică, întruchipată de Uniunea Europeană și NATO.” Mare vizionar, Brzeziński explică că este de neconceput ca Moscova să se apropie vreodată de Beijing…
Extinderea Alianței începe în 1999 cu Ungaria, Polonia și Republica Cehă. Rusia protestează. În zadar, desigur. Următorul val, care începe în 2004, vizează statele baltice, România, Bulgaria, Slovenia și Slovacia. În acel moment, rușii își exprimă nemulțumirea: este vorba despre o încălcare clară și directă a ordinii stabilite odată cu reunificarea Germaniei, o trădare de către Washington a acordului de cooperare cu Moscova. La conferința de securitate de la München, în februarie 2007, președintele Putin este categoric: ajunge, e de-ajuns! Însă Statele Unite îl ignoră.
În anul următor, americanii impun Europei proiectul lor de extindere a NATO către Ucraina și Georgia. La New York, în primăvara lui 2008, președintele Miheil Saakașvili afirmă, în fața unui think tank, că Georgia (…)
