Timp de cincizeci și cinci de zile, între 17 martie și 10 mai 2020, libertatea de mișcare a fost suspendată în Franța. Pentru a încetini răspândirea unei pandemii care amenința să depășească capacitățile spitalicești, guvernul a ordonat izolarea populației: cu excepția anumitor lucrători, fiecare persoană trebuia, sub sancțiunea unei amenzi și până la noi ordine, să rămână acasă. Doar completarea unei declarații pe proprie răspundere permitea, în condiții stricte, derogarea de la interdicția de ieșire. Mii de ordonanțe — prefectorale, municipale — au întărit regulile naționale prin introducerea unor interdicții de circulație nocturnă sau limitări locale ale cumpărăturilor și, aproape peste tot, prin închiderea administrativă a spațiilor naturale (parcuri urbane, dar și păduri, zone montane, maluri și plaje). Urgența sanitară a justificat, de asemenea, desfășurarea în toate departamentele metropolitane a unor mijloace de supraveghere și represiune fără precedent. Un amendament la proiectul de lege de urgență Covid-19, votat pe 19 martie 2020, a autorizat polițiștii municipali și agenții de ordine rurală să aplice direct amenzi pentru nerespectarea regulilor de ieșire. La finalul acestei experiențe, toate forțele de ordine realizaseră nu mai puțin de 21 de milioane de controale și sancționaseră 1,1 milioane de persoane. Paranteza s-a închis, au trecut cinci ani fără ca vreo dezbatere națională să examineze ce s-a întâmplat cu adevărat în alegerea acestui tip de lockdown strict. Prin contrast, gestionarea guvernamentală a aceleiași pandemii, în special chestiunea încălcării libertăților publice, a alimentat o controversă intensă în Germania, chiar dacă acolo restricțiile au fost mult mai puțin severe decât în Franța. La Paris, cele două rapoarte parlamentare — nr. 3053 și 3633 — care evaluează încă din 2020 gestionarea crizei sanitare nu menționează declarația pe proprie răspundere pentru ieșire și nici nu discută temeinicia închiderii spațiilor naturale. În continuarea acestora, concluziile raportului misiunii naționale independente privind evaluarea gestionării crizei Covid-19 — la fel de valoros pe cât a fost ignorat — rămân la fel de discrete în privința dimensiunii polițienești a crizei. Subiectul nu emoționează aproape deloc instituțiile care, în mod obișnuit, structurează dezbaterea publică. Desigur, în timpul lockdown-ului, unele articole menționează controalele sau amenzile, însă cumularea acestora nu a dus la o analiză sistematică, măcar ulterior, a stării de excepție sanitară. Se observă, de asemenea, o aproape totală absență a editorialelor sau petițiilor care să denunță abordarea polițienească a crizei, consecințele acesteia în materie de limitare a libertăților publice. Iar această constatare rămâne valabilă și dacă ne uităm la miile de note pe care partidele politice, sindicatele, cercurile de reflecție și fundațiile le-au dedicat pandemiei. Pentru populație, trecerea către un regim de excepție a fost totuși una dintre cele mai concrete manifestări ale politicii sanitare. Izolarea și suspendarea grupurilor de prieteni, a colectivelor profesionale și a corpurilor intermediare au instaurat o confruntare inegală între fiecare individ și stat. În fața arestului la domiciliu, a controalelor minuțioase ale plaselor de cumpărături, a absurdităților birocratico-polițienești, absența protestelor reprezintă un fapt remarcabil — dar nu neapărat surprinzător.
Marele lockdown din primăvara (…)
