În primăvara anului 2020, primul lockdown sanitar a fost unul dintre rarele subiecte asupra căruia toată lumea și-a exprimat o opinie, adesea destul de categorică. Și aceasta se baza pe un orizont și exemple limitate: gestionarea „totalitară” a Chinei, „laxismul” suedez, deciziile haotice ale lui Donald Trump în Statele Unite sau ale lui Jair Bolsonaro în Brazilia. La mijloc, un peisaj confuz în care se contura ceva asemănător unui model mondial de gestionare a pandemiei, care amesteca, cu grade variabile de severitate, închiderea granițelor, a școlilor, a magazinelor și a locurilor de muncă „neesențiale”, interzicerea adunărilor și a evenimentelor publice și, în cele din urmă, arestul la domiciliu cu control polițienesc.
Cinci ani mai târziu, imaginea a devenit mai clară. În fața aceleiași situații de mare incertitudine („Trebuie să luăm 100% din decizii cu 50% din informații”, spunea la acea vreme prim-ministrul olandez), guvernele au optat pentru politici uneori foarte diferite. Această constatare ridică o întrebare în același timp simplă și esențială: era inevitabilă alegerea unei închideri stricte? Cu alte cuvinte, duritatea măsurilor luate a condus la oprirea progresiei mortale a Covid-19 sau alte soluții, mai puțin restrictive în ceea ce privește libertățile publice, au adus rezultate mai bune? Răspunsul la această întrebare nu are ca scop să rejucăm meciul, ci mai degrabă invitarea la o reflecție asupra a ceea ce înseamnă să suspendăm statul de drept, chiar și în numele unor politici de protecție sanitară.
La câteva săptămâni după începutul pandemiei, numeroase echipe de cercetători au început să arhiveze și să clasifice politicile sanitare, pentru a le publica sub formă de baze de date accesibile liber. Însă, pentru a le analiza corect, trebuie clarificat un neînțeles legat chiar de termenul de „lockdown”. Folosit în numeroase cercetări, acesta desemnează, la grămadă, închiderea școlilor, închiderea granițelor, interzicerea adunărilor și arestul la domiciliu. În aceste condiții, ar fi greu de găsit o țară care să nu fi fost „închisă” în primăvara lui 2020, majoritatea adoptând cel puțin una dintre aceste măsuri. Într-un sens mai restrictiv, lockdown-ul se referă la arestul la domiciliu (stay-at-home order), adică interdicția de a ieși din casă, cu excepții bine definite, și verificarea de către forțele de ordine a legitimității ieșirilor. O situație „à la française”, în care orice persoană care dorește să iasă trebuie să aibă asupra sa o declarație pe proprie răspundere care specifică identitatea purtătorului, adresa acestuia, data, ora și motivul ieșirii, inclusiv posibilitatea de a face exerciții fizice o singură dată pe zi. În Europa, o minoritate de țări — printre care Franța, Italia, Grecia și România — au experimentat o astfel de măsură. Alte (…)
