„Aș vrea ca Gaza să se scufunde în mare.” Suntem în septembrie 1992. Uniunea Sovietică a dispărut, iar una câte una, crizele internaționale care au marcat Războiul Rece, de la Africa de Sud până în America Centrală, se dezleagă. La Washington, Israelul discută cu țările arabe, dar și cu o delegație iordano-palestiniană despre viitorul Cisiordaniei, al Gazei și al Ierusalimului de Est. Omul care exprimă dorința de a vedea Gaza dispărând, chiar în timp ce negociază cu palestinienii, tocmai câștigase alegerile israeliene din iunie 1992 și învinsese coaliția de dreapta condusă de Itzhak Shamir. Numele său este Itzhak Rabin. Un extremist evreu îl va asasina trei ani mai târziu, pentru că semnase acordurile de la Oslo din 1993. Deși Rabin precizează atunci că visul său de a vedea Gaza înghițită de ape i se pare nerealist, el știe că o mare parte dintre compatrioții săi și dintre oponenții săi politici împărtășesc dorința de a pune capăt acestui teritoriu unde speranțele de a lichida poporul palestinian se spulberă de aproape cincizeci de ani.
Orașul-port Gaza are o istorie lungă, uneori glorioasă, care datează din Antichitate. Însă „fâșia Gaza” nu a constituit niciodată o entitate administrativă omogenă, nici în perioada Imperiului Otoman, nici sub mandatul britanic (1922-1948). Războiul israelo-arab din 1948-1949 îi conturează granițele. La finalul acestuia, în comparație cu ceea ce îi fusese atribuit în planul de împărțire a Palestinei votat pe 29 noiembrie 1947 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU), Israelul își mărește teritoriul. Doar Cisiordania și Ierusalimul de Est îi scapă — Iordania le va anexa —, precum și 365 de kilometri pătrați la granița cu Sinaiul. Acest petic de pământ include orașul Gaza. Statutul său va rămâne mult timp incert, deoarece Egiptul, care îl controlează, intră într-o perioadă de transformări majore odată cu căderea regelui Farouk, pe 23 iulie 1952.
Gaza se caracterizează prin proporția mare de refugiați — la cei 80.000 de locuitori originari s-au adăugat între 200.000 și 250.000 de palestinieni expulzați din casele lor în timpul Nakba (1948-1949). O singură speranță îi animă: întoarcerea. Cei pe care Israelul îi denunță drept „infiltrați” trec linia de încetare a focului pentru a încerca să-și recupereze bunurile confiscate sau pentru a se răzbuna. Moshe Dayan, pe atunci șeful Statului Major al armatei israeliene, a înțeles cel mai bine starea lor de spirit, după asasinarea unui paznic de kibbutz la granița cu Gaza în aprilie 1956: „Să nu-i învinuim pe asasini”, declară el la funeralii. „De opt ani trăiesc în taberele de refugiați și, sub ochii lor, noi ne-am însușit pământurile și satele în care ei și părinții lor locuiau.”
Acțiunilor individuale ale „infiltraților” le urmează acțiuni colective ale unei noi generații de militanți. Inițial, acestea se îndreaptă împotriva raidurilor mortale ale Israelului, care a creat o unitate secretă pentru „a lovi la sursă focarele de infiltrare”. condusă de un ofițer ambițios care avea să devină prim-ministru, Ariel Sharon. Apoi, ele se îndreaptă împotriva proiectului decis de Cairo, împreună cu agenția pentru refugiați palestinieni (UNRWA), de a instala zeci de mii de refugiați în Sinai. Atacul sângeros al Israelului din 28 februarie 1955, care provoacă zeci de morți, declanșează o revoltă la Gaza pe 1 martie, orchestrată de un comitet de coordonare care reunește Frații Musulmani, comuniști, naționaliști și independenți.
„Au semnat proiectul Sinai cu cerneală, noi îl vom șterge cu sângele nostru”; „Nu transferului, nu relocării” – acestea sunt scandările care răsună pe străzile orașului și, în curând, în tot teritoriul. Manifestanții condamnă Israelul, Statele Unite și noul om puternic al Egiptului, Gamal Abdel Nasser. Ei cer arme, antrenament militar și dreptul de a se organiza. Mișcarea se extinde și la Cairo. Raïsul acceptă să-i primească pe organizatori, promite să renunțe la proiectul de relocare și să sprijine crearea de miliții. Nasser formalizează apoi statutul teritoriului. Pe 11 mai 1955, el promulgă o „lege fundamentală a regiunii aflate sub controlul forțelor egiptene în Palestina”. Aceasta va face din Gaza singura bucată a Palestinei istorice care va păstra o autonomie și va menține vie ideea unui stat, simbolizând în același timp drama refugiaților palestinieni.
Pierzându-și încrederea în negocierile pentru o pace cu Israelul sub egida britanică sau americană, Nasser se radicalizează: participă la conferința mișcării nealiniate de la Bandung în aprilie 1955; semnează un acord de achiziție de arme cu (…)
