„Aș vrea ca Gaza să se scufunde în mare.” Suntem în septembrie 1992. Uniunea Sovietică a dispărut, iar una câte una, crizele internaționale care au marcat Războiul Rece, de la Africa de Sud până în America Centrală, se dezleagă. La Washington, Israelul discută cu țările arabe, dar și cu o delegație iordano-palestiniană despre viitorul Cisiordaniei, al Gazei și al Ierusalimului de Est. Omul care exprimă dorința de a vedea Gaza dispărând, chiar în timp ce negociază cu palestinienii, tocmai câștigase alegerile israeliene din iunie 1992 și învinsese coaliția de dreapta condusă de Itzhak Shamir. Numele său este Itzhak Rabin. Un extremist evreu îl va asasina trei ani mai târziu, pentru că semnase acordurile de la Oslo din 1993. Deși Rabin precizează atunci că visul său de a vedea Gaza înghițită de ape i se pare nerealist, el știe că o mare parte dintre compatrioții săi și dintre oponenții săi politici împărtășesc dorința de a pune capăt acestui teritoriu unde speranțele de a lichida poporul palestinian se spulberă de aproape cincizeci de ani.
Orașul-port Gaza are o istorie lungă, uneori glorioasă, care datează din Antichitate. Însă „fâșia Gaza” nu a constituit niciodată o entitate administrativă omogenă, nici în perioada Imperiului Otoman, nici sub mandatul britanic (1922-1948). Războiul israelo-arab din 1948-1949 îi conturează granițele. La finalul acestuia, în comparație cu ceea ce îi fusese atribuit în planul de împărțire a Palestinei votat pe 29 noiembrie 1947 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU), Israelul își mărește teritoriul. Doar Cisiordania și Ierusalimul de Est îi scapă — Iordania le va anexa —, precum și 365 de kilometri pătrați la granița cu Sinaiul. Acest petic de pământ include orașul Gaza. Statutul său va rămâne mult timp incert, deoarece Egiptul, care îl controlează, intră într-o perioadă de transformări majore odată cu căderea regelui Farouk, pe 23 iulie 1952.
Gaza se caracterizează prin proporția mare de refugiați — la cei 80.000 de locuitori originari s-au adăugat între 200.000 și 250.000 de palestinieni expulzați din casele lor în timpul Nakba (1948-1949). O singură speranță îi animă: întoarcerea. Cei pe care Israelul îi denunță drept „infiltrați” trec linia de încetare a focului pentru a încerca să-și recupereze bunurile confiscate sau pentru a se răzbuna. Moshe Dayan, pe atunci șeful Statului Major al armatei israeliene, a înțeles cel mai bine starea lor de spirit, după asasinarea unui paznic de kibbutz la granița cu Gaza în aprilie 1956: „Să nu-i învinuim pe asasini”, declară el la funeralii. „De opt ani trăiesc în taberele de refugiați și, sub ochii lor, noi ne-am însușit pământurile și satele în care ei și părinții lor locuiau.”
Acțiunilor individuale ale „infiltraților” le urmează acțiuni colective ale unei noi generații de militanți. Inițial, acestea se îndreaptă împotriva raidurilor mortale ale Israelului, care a creat o unitate secretă pentru „a lovi la sursă focarele de infiltrare” (1), condusă de un ofițer ambițios care avea să devină prim-ministru, Ariel Sharon. Apoi, ele se îndreaptă împotriva proiectului decis de Cairo, împreună cu agenția pentru refugiați palestinieni (UNRWA), de a instala zeci de mii de refugiați în Sinai. Atacul sângeros al Israelului din 28 februarie 1955, care provoacă zeci de morți, declanșează o revoltă la Gaza pe 1 martie, orchestrată de un comitet de coordonare care reunește Frații Musulmani, comuniști, naționaliști și independenți.
„Au semnat proiectul Sinai cu cerneală, noi îl vom șterge cu sângele nostru”; „Nu transferului, nu relocării” – acestea sunt scandările care răsună pe străzile orașului și, în curând, în tot teritoriul. Manifestanții condamnă Israelul, Statele Unite și noul om puternic al Egiptului, Gamal Abdel Nasser. Ei cer arme, antrenament militar și dreptul de a se organiza. Mișcarea se extinde și la Cairo. Raïsul acceptă să-i primească pe organizatori, promite să renunțe la proiectul de relocare și să sprijine crearea de miliții. Nasser formalizează apoi statutul teritoriului. Pe 11 mai 1955, el promulgă o „lege fundamentală a regiunii aflate sub controlul forțelor egiptene în Palestina”. Aceasta va face din Gaza singura bucată a Palestinei istorice care va păstra o autonomie și va menține vie ideea unui stat, simbolizând în același timp drama refugiaților palestinieni.
Pierzându-și încrederea în negocierile pentru o pace cu Israelul sub egida britanică sau americană, Nasser se radicalizează: participă la conferința mișcării nealiniate de la Bandung în aprilie 1955; semnează un acord de achiziție de arme cu Cehoslovacia, făcut public în septembrie 1955, sfidând monopolul occidental în Orientul Apropiat. De asemenea, anunță crearea unor unități palestiniene în Gaza, dar sub o strictă supraveghere; Raïsul se teme de orice acțiune care l-ar putea atrage într-un război cu Israelul. Nu ezită să urmărească și să închidă militanții prea turbulenți.
În creuzetul din Gaza se formează lideri care vor juca un rol major în cadrul Fatah, în special Khalil Al-Wazir (Abu Jihad) și Mohamed Khalaf (Abu Iyad), care vor deveni principalii adjuncți ai lui Yasser Arafat (2). Din fluctuațiile lui Nasser și din subordonarea față de Cairo a revendicărilor lor regionale și internaționale, aceștia păstrează o neîncredere profundă față de regimurile arabe. Eliberarea palestinienilor nu poate veni decât de la palestinieni înșiși.
În aprilie 1955, guvernul israelian discută o propunere a lui David Ben Gurion, pe atunci ministru al apărării, de a ocupa Gaza. Cabinetul respinge propunerea, dar aceasta nu este decât o amânare. Când, pe 26 iulie 1956, Nasser naționalizează Compania Canalului Suez, guvernele britanic, francez și israelian decid să-l răstoarne. Fiecare capitală urmărește propriile obiective. Parisul dorește să câștige în Egipt războiul pe care Franța îl pierde în Algeria, oprind livrările de arme către Frontul de Eliberare Națională (FLN); Londra speră să-și recâștige influența în scădere în Orientul Apropiat, iar Tel Aviv vizează extinderea cuceririlor sale, în special în Gaza. Ocupația acestui teritoriu va dura din 2 noiembrie 1956 până pe 7 martie 1957. Va fi nevoie de un ultimatum american pentru a impune retragerea unui guvern israelian mai mult decât reticent.
Cunoaștem episoadele așa-numitei „crize de la Suez”. Mai puțin cunoscut este însă ceea ce s-a întâmplat în Gaza în timpul acestei prime ocupații. Cum mulți dintre liderii palestinieni erau închiși în Egipt, încercările de rezistență armată au rămas limitate.Însă nu același lucru se poate spune despre represiunea israeliană. „Cu între 930 și 1.200 de persoane ucise (dintr-o populație de 330.000 de locuitori), bilanțul uman (...) este teribil de greu”, subliniază istoricul Jean-Pierre Filiu. „Dacă adăugăm numărul celor răniți, încarcerați și torturați, aproximativ un locuitor din o sută a fost afectat direct de violența invadatorului.”
„Riviera Orientului Apropiat”
Întoarcerea administrației egiptene, pe care populația din Gaza o ceruse în mod unanim, deschide o perioadă de relativă liniște. Raidurile israeliene devin mai puțin frecvente, la fel și „infiltrații”. Nasser își consolidează leadershipul în lumea arabă. Se impune ideea că unitatea arabă va permite eliberarea Palestinei. Dintr-o decizie a Ligii Arabe se naște, în 1964, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP), aflată sub controlul strâns al Cairo-ului, în timp ce Fatah, fondat de Arafat, lansează primele acțiuni armate din Iordania în ianuarie 1965. Între timp, Nasser transformă Gaza într-o vitrină a calvarului palestinian. Aici vin în vizită Ernesto „Che” Guevara (1959), Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir (1967). Călătoria celebrului cuplu nu trezește prea multă empatie pentru refugiați; în fața situației lor, autoarea „Al Doilea Sex” se întreabă: „Nu erau ei oare, într-o oarecare măsură, responsabili pentru soarta lor (3)?”
În lunile care au urmat războiului din iunie 1967 și ocupării Gazei, guvernul israelian expulzează către Iordania 75.000 de persoane — prim-ministrul Golda Meir le denunță ca fiind o „coloană a cincea” —, în timp ce altor 25.000, care se aflau în afara teritoriului în momentul conflictului, li se interzice întoarcerea. Între 40.000 și 50.000 de civili fug din zonă. În 1968, în Gaza apar două colonii israeliene.
Dacă fedayinii (combatanții) desfășoară acțiuni armate în Cisiordania, pornind din Iordania, în Gaza se organizează cea mai îndelungată rezistență armată, fără o bază de sprijin din spate, dar susținută masiv de populația din taberele de refugiați. Se formează un front larg, însă fără participarea Fraților Musulmani, care aleg calea legalității până în 1987, când este creat Hamas. Abia în 1972 armata israeliană reușește să-și asigure controlul asupra Gazei, sub conducerea lui Ariel Sharon, ale cărui buldozere deschid căi largi în tabere pentru a permite trecerea vehiculelor blindate. Zeci de mii de locuitori sunt alungați, mii de locuințe sunt distruse. Masacrele din 1971-1972, după cele din 1956, rămân întipărite adânc în carnea și memoria palestinienilor, fără a le diminua voința de rezistență.
De aici renașterea unei idei vechi a mișcării sioniste, „transferul”, un eufemism pentru a desemna un epurare etnică, expulzarea locuitorilor din casele lor. „Transferul”, așa cum îl rezumă jurnalistul și istoricul israelian Tom Segev, reprezintă „esența însăși a visului sionist”. Timp de luni întregi, într-un guvern israelian dominat de „stânga”, miniștrii discută subiectul fără niciun fel de tabu (4). „Le spunem să se mute la El Arish [în Sinai] sau în altă parte”, explică unul dintre ei... „Le dăm mai întâi posibilitatea de a pleca voluntar. Dacă persoana nu vine să-și ia lucrurile, aducem un buldozer pentru a demola casa. Dacă mai sunt oameni înăuntru, îi expulzăm. Le oferim patruzeci și opt de ore.” Un altul recunoaște: „Dacă vrem ca acest teritoriu să facă parte din statul Israel, trebuie să scăpăm de o parte a populației, indiferent de cost.” Și nu trebuie să ezităm să folosim constrângerea, completează un al treilea: „Este vorba de o durere punctuală și putem explica că este necesară din motive de securitate.” Unul dintre miniștri, recunoscând că nu există condițiile internaționale pentru o astfel de operațiune, face o observație premonitorie: utilizarea forței ar fi posibilă doar în contextul unei „mari comoții”.
După ce rezistența armată este înfrântă în Gaza, politica devine prioritară. OLP și diversele sale organizații se afirmă în detrimentul elitelor tradiționale. Nu este o coincidență faptul că prima Intifadă izbucnește aici pe 9 decembrie 1987. Aceasta va schimba echilibrul de forțe și va duce la proclamarea statului palestinian în cadrul Consiliului Național Palestinian din 1988, reunit la Alger, apoi la ceea ce va fi numit „procesul de la Oslo”. Eșecul acestui proces va întări Hamas, care l-a criticat încă de la început și care câștigă alegerile legislative din 2005. Refuzul Statelor Unite și al Uniunii Europene de a accepta acest rezultat, presiunile arabe și internaționale, sectarismul atât al Fatah, cât și al Hamas, vor alimenta diviziunile și vor conduce la preluarea puterii de către Hamas în Gaza. Israelul instituie atunci o blocadă asupra teritoriului și lansează o jumătate de duzină de războaie succesive până la atacul din 7 octombrie 2023.
„Marea comoție”, așteptată de mult timp, zguduie Israelul. Ea reînvie proiectul de expulzare pe care președintele Donald Trump îl susține. Este, fără îndoială, pentru prima dată de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial când un șef de stat cere deschis ceea ce dreptul internațional califică drept o crimă împotriva umanității. Un amestec de cinism și lăcomie: anturajul său de oligarhi vede în „Riviera Orientului Apropiat” o oportunitate de afaceri imobiliare profitabile.
Guvernul israelian nu a întârziat să profite de această oportunitate. În timp ce 40.000 de palestinieni din Cisiordania au fost deja expulzați din locuințele lor, ministrul apărării, Israel Katz, cere armatei să se pregătească pentru „plecarea voluntară” a locuitorilor din Gaza. Cu o evidentă lipsă de onestitate, el adaugă: „Locuitorii din Gaza ar trebui să aibă permisiunea de a părăsi regiunea și de a emigra, așa cum se întâmplă peste tot în lume” (The Times of Israel, 6 februarie 2025). Dl. Katz uită că, din 1967, Israelul oferă această „libertate” doar cu condiția de a nu se mai întoarce. Palestinienii au înțeles bine acest lucru și, cu sutele de mii, pe jos, călare, în căruțe, singuri sau în familie, cu sau fără bagaje, s-au întors la casele lor distruse pentru a se instala acolo sub corturi, în ciuda tuturor riscurilor, de la bombe neexplodate până la pericolul prăbușirilor. Astfel, ei își demonstrează atașamentul față de pământul lor și un spirit de rezistență pe care deceniile de război și ocupație nu l-au putut zdrobi.
