Confruntați cu o pandemie în primăvara anului 2020, guverne care dispuneau de aceleași informații fragmentare au reacționat diferit. Unele au decis să impună un lockdown strict, altele nu. Cum se explică acest lucru? Saturarea serviciilor de sănătate a cântărit, desigur, în decizie. În Europa, Franța, Italia și Spania au avut focare de contaminare importante și timpurii, spre deosebire de Danemarca. Însă acest factor nu este suficient pentru a explica diferențele. Dacă ar fi să ne luăm după imaginile difuzate la știrile televizate ale vremii, un „model chinezesc” de lockdown, inaugurat în orașul Wuhan în ianuarie 2020, s-ar fi răspândit uniform în urma virusului.
Această narațiune a contagiunii ascunde continuitățile dintre politicile pandemice și stilurile de guvernare anterioare. Ea maschează instrumentalizarea lockdown-urilor de către unele state în scopuri de represiune politică. Astfel, în Filipine, lunga „luptă împotriva virusului” condusă de președintele de atunci, Rodrigo Duterte, relua retorica și instrumentele sângeroasei „lupte împotriva drogurilor” începută cu ani în urmă. În Uganda, starea de asediu impusă de președintele Yoweri Museveni se inspira din gestionarea militarizată a virusului Ebola. În Columbia, lockdown-urile implementate de diverse grupuri armate reflectau practicile adoptate în timpul confruntărilor cu guvernul. În India, arestul la domiciliu decretat de prim-ministrul Narendra Modi a înăbușit convenabil manifestațiile de masă care se succedau din finalul anului 2019, protestând împotriva amendamentului privind cetățenia care discrimina musulmanii. În Liban, unde contestarea socială făcea ravagii de câteva luni, poliția și armata desființau taberele și baricadele, în timp ce elicopterele transmiteau locuitorilor mesajul „rămâneți acasă”. În Franța, starea de urgență sanitară se înscrie în continuitatea celei antiteroriste, aplicată din noiembrie 2015 până în noiembrie 2017.
Anumite discursuri seamănă în mod surprinzător. „Suntem în (…)
