Strigăte de bucurie răsună prin sufragerii, lacrimi curg pe chipurile obosite de așteptarea insuportabilă a reîntoarcerii, vecinii vin să-și exprime felicitările. La sfârșitul lunii noiembrie 2023, unele palestinience se regăsesc în brațele celor dragi, uneori după ani întregi de despărțire. Pe rețelele de socializare, circulă aproape în timp real imagini cu eliberarea a zeci de deținute din închisorile israeliene. Au fost arestate cu câteva săptămâni până la zece ani în urmă, din motive adesea neclare. Unele dintre ele sunt foarte tinere, uneori minore, altele sunt în vârstă și suferă de probleme de sănătate.
Încă de la crearea statului Israel în 1948, închisoarea ocupă un loc central în relațiile de dominație care structurează viața cotidiană a populației palestiniene. De-a lungul anilor, administrația colonială a suprapus două sisteme juridice, creând o „disparitate legală” pe criterii etnice: pentru o infracțiune de aceeași natură și comisă în același loc, un palestinian va fi judecat de un tribunal militar, în timp ce un colon va fi judecat de un simplu tribunal civil. Acest principiu discriminatoriu se aplică tuturor palestinienilor, fie că sunt din Cisiordania, din Ierusalim, că sunt cetățeni ai Israelului sau că locuiesc în străinătate. Considerați în ansamblu o populație suspectă, aceștia sunt asimilați unei amenințări la adresa statului, cu statutul de „deținuți de securitate”. Pe această bază, ei fac obiectul unui regim de detenție administrativă care permite încarcerarea nelimitată, fără acuzație formală și fără proces, pentru motive secrete la care nici măcar avocații lor nu au acces. Aceste detenții, care pot dura șase luni și sunt reînnoibile la nesfârșit prin decizie a unui judecător militar, vizează în prezent peste 3 400 de palestinieni. În total, aproape un milion de persoane au cunoscut detenția din 1967 încoace, adică aproape 40 % din populația masculină. Fiecare familie are astfel unul sau mai mulți deținuți.
Victorii trecute sub tăcere
De-a lungul anilor, deținuții s-au organizat pentru a-și apăra drepturile și pentru a duce acțiuni revendicative care au dat naștere unei mișcări structurate. Primele lupte se conturează începând cu anii 1970. Ele vizează condițiile de detenție și recunoașterea statutului de prizonier politic (asra/asirāt, acești doi termeni, masculin și feminin, desemnând și prizonieri de război). În anii 1980, considerați cea mai activă perioadă a mișcării, între zidurile închisorilor se dezvoltă o viață culturală și politică înfloritoare, ajungând să devină un model pentru luptele duse în afara acestora. Astfel, prima Intifada (1987–1993) este coordonată în mare parte de foști deținuți. Acordurile de la Oslo (1993–1995) permit eliberarea tuturor femeilor și a majorității bărbaților. Doar 350 de bărbați rămân închiși, alături de care ajung și militanții partidelor islamiste, care intră în număr mare în închisori în contextul primei campanii de atentate lansate de Hamas și Jihadul Islamic (1993–1998). A doua Intifada (2000–2005) marchează apariția unei noi generații de prizonieri, cu mai puțină experiență politică. Fragmentată și confruntată cu lipsa unor cadre experimentate, mișcarea prizonierilor pierde din forță.
Aceleași tendințe majore îi privesc și pe deținuții de gen feminin, chiar dacă mișcarea lor pare să fi rezistat mai bine procesului de dezagregare. Faptul că sunt mai puțin numeroase — niciodată mai mult de o sută încarcerate în același timp, adică mai puțin de 3 % din populația carcerală palestiniană — și că sunt adesea deținute în aceeași închisoare a contribuit la coeziunea organizației lor. Cu toate acestea, victoriile lor au fost în mare parte trecute sub tăcere.
În anii 1970, primele deținute sunt trimise în închisoarea Neve Tirza (Ramleh, în arabă), situată la sud de Tel Aviv. În majoritate militante ale stângii palestiniene sau membre ale Fatah, ele se alătură apelurilor la grevă lansate din închisorile pentru bărbați, conducând în același timp propriile lor lupte. Organizează acțiuni de nesupunere civică pentru a refuza munca impusă de administrație și pentru a fi separate de deținutele de drept comun israeliene, afirmându-și astfel identitatea de deținute politice. Această perioadă este marcată de personalitatea doamnei Aïcha Odeh, originară din Deir Jarir, un mic sat din apropiere de Ramallah, pe care familia sa l-a părăsit în timpul Nakbei. Profesoară de matematică într-o școală de fete, ea se alătură mai întâi mișcării naționaliste arabe, apoi, după dizolvarea acesteia, Frontului Democratic pentru Eliberarea Palestinei (FDEP). Acuzată că a plasat o bombă într-un supermarket din Ierusalim, este condamnată în 1969 la două pedepse cu închisoarea pe viață. Este eliberată în 1979, în cadrul unui prim schimb de prizonieri.
La începutul anilor 1980, mișcarea se restructurează în jurul unei noi generații de deținute, mai puțin experimentate, precum doamna Rawda Basir. Născută în același sat ca și doamna Odeh, ea crește având-o ca model pe această predecesoare, căreia îi va urma în rolul de reprezentantă a deținutelor. În 1985, celulele se golesc din nou: 1 150 de palestinieni sunt eliberați, printre care marea majoritate a femeilor aflate atunci în detenție. Închisorile se umplu din nou chiar de la începutul primei Intifada. Între 1987 și 1993, aproximativ 3 000 de femei trec prin experiența carcerală. Pentru prima dată, simple manifestante sau membre ale familiilor unor militanți sunt aruncate în spatele gratiilor.
În ciuda diversității mediilor sociale și a experiențelor politice, aceste deținute reușesc să construiască o unitate remarcabilă. În 1995, în cadrul negocierilor pentru Acordurile de la Oslo II, directorul închisorii Hasharon, situată la nord-est de Tel Aviv, anunță eliberarea tuturor deținutelor — în acel moment erau în jur de treizeci — cu excepția a șapte dintre ele, acuzate că ar avea sânge de soldați israelieni pe mâini. Din solidaritate, toate celelalte se închid în două celule și refuză să iasă. După șaisprezece luni, obțin câștig de cauză. „A fost o victorie istorică, un exemplu. Toată lumea a fost uimită, ocupanții în primul rând, dar și societatea palestiniană”, își amintește doamna Rula Abu Daho, militantă a FPLP originară din Betleem, condamnată în 1988 la douăzeci și cinci de ani de închisoare.
În timpul celei de-a doua Intifada, arestările se intensifică, iar numărul deținutelor ajunge la 115 în perioada 2004–2005. Printre acestea, influența Hamas și a Jihadului Islamic crește, modificând echilibrele interne ale mișcării. Tensiunile dintre deținute se înmulțesc. Administrația penitenciară profită de acest context pentru a le distribui în cele două închisori, Hasharon și Damon, în funcție de apartenența lor politică, cu scopul de a adânci conflictele și de a distruge solidaritățile transpartinice. Cu toate acestea, anumite figuri continuă să unifice mișcarea, precum carismatica Itaf Alayan, eliberată în 2008. Parcursul acestei militante reflectă reconfigurările actuale: inițial membră a Fatah, se apropie de Jihadul Islamic pe parcursul multiplelor sale perioade de detenție, care se întind pe nouăsprezece ani începând din 1989, și continuă să se revendice din această mișcare și astăzi.
În ultimii zece ani, (…)
