Sfârșitul epocii fierului? La începutul anilor 1960, oamenii de știință și specialiștii în materiale plastice prevedeau că progresele fulminante în fabricarea polimerilor vor permite plasticelor să detroneze metalele, sticla și lemnul de pe podiumul materialelor dominante. Toată lumea era în extaz. Semiologul Roland Barthes califica, în 1957, produsul distilării petrolului drept „substanță alchimică” și „material miraculos”. Un an mai târziu, poetul Raymond Queneau ceda în fața cântecului stirenului și al esteticii „nesfârșitelor obiecte cu scop utilitar” destinate să apară din naphta, acest lichid provenit din rafinare, din care se fabrică majoritatea materialelor plastice (1). În secolul XXI, plasticul domină într-adevăr concurența. Între 1950 și 2015, sectorul petrochimic a produs mai mult de 8 miliarde de tone, în special în ultimele două decenii, iar ritmul continuă să accelereze (2).
După extaz, groaza: șaptezeci de ani mai târziu, 350 de milioane de tone de deșeuri plastice se revarsă în fiecare an peste lume. Poluarea pe care o generează reprezintă o amenințare la fel de grea pe cât de bine documentată asupra celor vii și nevii (3). Bem, mâncăm, respirăm plastic. Pentru a face față acestui cataclism sintetic, industriile petrochimice promovează neîncetat o soluție pe care o consideră miraculoasă: reciclarea, cu simbolul său ruban de Möbius — o săgeată circulară concepută de lobby-uri la sfârșitul anilor 1980 —, simbol al unei economii în care nimic nu se pierde și totul se transformă. O economie care continuă, așadar, să producă acest venin pentru mediu, dar sub o formă parțial reutilizabilă. Sărbătorit ca fiind mai inteligent și mai respectuos față de natură decât incinerarea sau depozitarea în gropile de gunoi, acest proces a ajuns să se impună printre prioritățile politice globale. Rezultatul este însă dezamăgitor: după patru decenii de propagandă, mai puțin de 10 % din cele 6,3 miliarde de tone de plastic produse și aruncate între 1950 și 2017 au fost reciclate (4). Cu toate acestea, Europa și, în mod deosebit, Franța au adoptat acest slogan cu un entuziasm tulburător.
În 2019, guvernul francez a stabilit un obiectiv ambițios: 100 % din deșeurile plastice naționale să fie reciclate până în 2025. Metoda? Responsabilizarea industriei pentru soarta obiectelor din polimeri pe care le produc. Abordarea franceză se aliniază perfect cu cea promovată de Comisia Europeană: obligația impusă statelor membre, începând din 2021, de a interzice plasticul de unică folosință și de a utiliza cel puțin 30 % materiale reciclate în sticlele din plastic; reciclarea a 55 % din deșeurile de ambalaje plastice până în 2030 (5).
Atrași de oportunități, industriile europene nu au întârziat să promoveze tehnologii „inovatoare” adaptate noii legislații europene. În 2022, chimiștii de la BASF și Borealis, împreună cu producătorul de ambalaje Südpack și compania bavareză de lactate Zott, au anunțat cu mare tam-tam dezvoltarea unui prototip de ambalaj multistrat pentru mozzarella, realizat integral din nylon și polietilenă reciclate. Totuși, aceste „proiecte-pilot” intens mediatizate reprezintă doar o picătură într-un ocean al ambițiilor politice. Cu atât mai mult cu cât, în perioade de austeritate, investițiile în infrastructura necesară colectării și sortării deșeurilor din plastic rareori ocupă un loc prioritar, fie în Europa, fie în Statele Unite. De aici și dezvăluiri la fel de spectaculoase pe cât de comune, precum cea care a șocat-o vara trecută pe Brandy Deason, o rezidentă din Houston, Texas: la câteva zile după ce a plasat un dispozitiv de urmărire în deșeurile sale din plastic destinate reciclării, a descoperit că acestea nu au ajuns într-un centru modern de tratare, ci într-o groapă uriașă de gunoi sub cerul liber (6).
Acest caz extrem evidențiază influența considerentelor economice asupra eșecului reciclării. Din cauza unei producții excedentare de etilenă, obținută din petrol sau gaz, prețul plasticului „virgin” se prăbușește și subminează rentabilitatea reciclatorilor europeni, a căror activitate constă în mare parte în prelucrarea polietilenei (un polimer al etilenei). Într-o lume ghidată de calculul cost-beneficiu, de ce ar favoriza industriașii și distribuitorii europeni produse reciclate, mai scumpe decât cele noi? În Germania, uzina Veolia din Rostock recicla anual aproximativ 36.000 de tone de tereftalat de polietilenă uzat (PET). Aceasta și-a închis porțile deoarece, conform conducerii, industria agroalimentară ezita să sprijine acest produs, mai ecologic, dar mai costisitor. Nu departe de acolo, un tribunal olandez a declarat în faliment uzina de reciclare a plasticului a companiei Umincorp, din Amsterdam (7). Dacă Uniunea Europeană nu va introduce noi reglementări mai stricte, reciclarea occidentală nu va putea concura cu abundența de etilenă. Cu atât mai mult cu cât noi unități de producție pentru acest compus chimic urmează să fie construite în China, Statele Unite și Arabia Saudită, ceea ce, în condițiile unei cereri constante, va duce prețurile în jos.
Însă marea escrocherie a reciclării rezidă în altă parte: procesul nu a fost niciodată viabil, nici din punct de vedere tehnic, nici economic; industriașii știu acest lucru de mult timp, dar speculează cu succes coruptibilitatea autorităților și credulitatea publicului. Un raport al Center for Climate Integrity (CCI), publicat în februarie 2024, a scos la lumină un secret pe care, în fond, nimeni nu voia să-l dezgroape (8). Timp de decenii, marile companii petrochimice au provocat în mod deliberat criza deșeurilor din plastic. „Au mințit”, afirmă Richard Wiles, un responsabil al CCI. „A sosit timpul să răspundă pentru daunele pe care le-au cauzat.”
Dintre miile de varietăți produse, doar două prezintă proprietăți care fac reciclarea viabilă în prezent: PET și polietilena de înaltă densitate (PEHD). Procesul necesită, prin urmare, o sortare meticuloasă, care crește costurile și duce la eliminarea elementelor compuse din aliaje de materiale plastice sau din mai multe materiale, întâlnite în numeroase obiecte de unică folosință. Un flacon și un borcan, ambele din PET, trebuie separate dacă au aditivi sau coloranți diferiți, la fel cum se întâmplă și în cazul sticlelor din PET verzi și transparente. O altă dificultate majoră este faptul că materialele plastice se degradează la fiecare reutilizare, ceea ce înseamnă că pot fi refolosite doar o singură dată sau, în cazuri rare, de două ori. În caz contrar, nu doar că proprietățile lor se deteriorează, dar toxicitatea lor poate să crească.
Industria petrochimică nu a ignorat niciodată aceste obstacole structurale. Pentru a dezamorsa mobilizarea în creștere împotriva gropilor de gunoi în aer liber sau a modei produselor de unică folosință și pentru a evita riscul unor reglementări prea stricte, aceasta a adoptat la mijlocul anilor 1980 ideea reciclării. Astfel, în 1984 s-a înființat o fundație care reunea industria petrochimică și producătorii de băuturi, axată pe un angajament în favoarea acestui proces. Un an mai târziu, sectorul a lansat cu mare fast un centru de cercetare la Universitatea Rutgers, din New Jersey, și un proiect-pilot de reciclare la Saint Paul, în Minnesota, chiar în momentul în care consiliul municipal al orașului tocmai interzisese polistirenul. În spatele ușilor închise, însă, nimeni nu credea cu adevărat în acest proiect. „Este posibil ca, într-o zi, acest lucru să devină realitate”, observa în 1994 un reprezentant al Eastman Chemical la o conferință pe această temă. „Este mai probabil să ne trezim și să înțelegem că nu vom reuși să scăpăm de problema reciclării deșeurilor solide.” În realitate, acest lucru nu conta prea mult. Așa cum declara un angajat Exxon personalului American Plastics Council (APC): „Suntem implicați în activitățile de reciclare a plasticului, dar nu suntem obligați să obținem rezultate.”
De patruzeci de ani, acest „angajament” s-a tradus printr-o serie de campanii de dezinformare și manipulare despre iluzia reciclării. Aceste campanii au mobilizat, pe rând, multinaționalele din industria petrochimică, asociațiile lor profesionale, fundațiile și nenumăratele lor grupuri de fațadă. La sfârșitul anilor 1990, interzicerea polistirenului și a policlorurii de vinil (PVC) în mai multe state a accelerat acest fenomen. „Trebuie să acționăm la bază și să ducem un război de gherilă, la fel ca adversarii noștri”, nota un participant în timpul unei reuniuni a Asociației Europene a Producătorilor de Materiale Plastice (Plastics Europe), pe 2 ianuarie 1994.
Milioane de dolari umflă conturile agențiilor de comunicare pentru a vinde „soluția” și pentru a întipări în conștiința publică termeni precum: „modernitate”, „inovație tehnologică”, „eficiență”, „angajament”, „abordare integrată pentru gestionarea plasticului”, „avantaj economic” etc. Industria elogiază acum virtuțile „reciclării avansate”, un procedeu care presupune incinerarea sau degradarea chimică a plasticului, fiind mult mai poluant decât metoda clasică și producând doar între 1% și 14% material reutilizabil.
Petrochimiștii și-au câștigat bătălia: în 2021, Statele Unite reciclau doar 5-6% din deșeurile lor din plastic, în timp ce industria continua să producă tot mai mulți polimeri. În 2022, procurorul general din California a inițiat, pe baza raportului CCI, o anchetă vizând producătorii „pentru rolul lor în criza globală a poluării cu plastic.”
Dar ce tribunal internațional va reuși să pună omenirea la adăpost de conduita lor criminală?
