Sfârșitul epocii fierului? La începutul anilor 1960, oamenii de știință și specialiștii în materiale plastice prevedeau că progresele fulminante în fabricarea polimerilor vor permite plasticelor să detroneze metalele, sticla și lemnul de pe podiumul materialelor dominante. Toată lumea era în extaz. Semiologul Roland Barthes califica, în 1957, produsul distilării petrolului drept „substanță alchimică” și „material miraculos”. Un an mai târziu, poetul Raymond Queneau ceda în fața cântecului stirenului și al esteticii „nesfârșitelor obiecte cu scop utilitar” destinate să apară din naphta, acest lichid provenit din rafinare, din care se fabrică majoritatea materialelor plastice. În secolul XXI, plasticul domină într-adevăr concurența. Între 1950 și 2015, sectorul petrochimic a produs mai mult de 8 miliarde de tone, în special în ultimele două decenii, iar ritmul continuă să accelereze.
După extaz, groaza: șaptezeci de ani mai târziu, 350 de milioane de tone de deșeuri plastice se revarsă în fiecare an peste lume. Poluarea pe care o generează reprezintă o amenințare la fel de grea pe cât de bine documentată asupra celor vii și nevii. Bem, mâncăm, respirăm plastic. Pentru a face față acestui cataclism sintetic, industriile petrochimice promovează neîncetat o soluție pe care o consideră miraculoasă: reciclarea, cu simbolul său ruban de Möbius — o săgeată circulară concepută de lobby-uri la sfârșitul anilor 1980 —, simbol al unei economii în care nimic nu se pierde și totul se transformă. O economie care continuă, așadar, să producă acest venin pentru mediu, dar sub o formă parțial reutilizabilă. Sărbătorit ca fiind mai inteligent și mai respectuos față de natură decât incinerarea sau depozitarea în gropile de gunoi, acest proces a ajuns să se impună printre prioritățile politice globale. Rezultatul este însă dezamăgitor: după patru decenii de propagandă, mai puțin de 10 % din cele 6,3 miliarde de tone de plastic produse și aruncate între 1950 și 2017 au fost reciclate. Cu toate acestea, Europa și, în mod deosebit, Franța au adoptat acest slogan cu un entuziasm tulburător.
În 2019, guvernul francez a stabilit un obiectiv ambițios: 100 % din deșeurile plastice naționale să fie reciclate până în 2025. Metoda? Responsabilizarea industriei pentru soarta obiectelor din polimeri pe care le produc. Abordarea franceză se aliniază perfect cu cea promovată de Comisia Europeană: obligația impusă statelor membre, începând din 2021, de a interzice plasticul de unică folosință și de a utiliza cel puțin 30 % materiale reciclate în sticlele din plastic; reciclarea a 55 % din deșeurile de ambalaje plastice până în 2030.
Atrași de oportunități, industriile europene nu au întârziat să promoveze tehnologii „inovatoare” adaptate noii legislații europene. În 2022, chimiștii de la BASF și Borealis, împreună cu producătorul de ambalaje Südpack și compania bavareză de lactate Zott, au anunțat cu mare tam-tam dezvoltarea unui prototip de ambalaj multistrat pentru mozzarella, realizat integral din nylon și polietilenă reciclate. Totuși, aceste „proiecte-pilot” intens mediatizate reprezintă doar o picătură într-un ocean al ambițiilor politice. Cu atât mai mult cu cât, în perioade de austeritate, investițiile în infrastructura necesară colectării și sortării deșeurilor din plastic rareori ocupă un loc prioritar, fie în Europa, fie în Statele Unite. De aici și dezvăluiri la fel de spectaculoase pe cât de comune, precum cea care a șocat-o vara trecută pe Brandy Deason, o rezidentă din Houston, Texas: la câteva zile după ce a plasat un dispozitiv de urmărire în deșeurile sale din plastic destinate reciclării, a descoperit că acestea nu au ajuns într-un centru modern de tratare, ci într-o groapă uriașă de gunoi sub cerul liber.
Acest caz extrem evidențiază influența considerentelor (…)
