Doar o mie de oameni trăiesc în timpul iernii australe în Antarctica, un teritoriu cu o suprafață de paisprezece milioane de kilometri pătrați, adică de trei ori mai mare decât Uniunea Europeană. Restul vieții terestre se limitează la câțiva licheni și câteva specii de păsări adaptate la frig. O calotă de gheață cu o grosime medie de aproape doi kilometri acoperă cea mai mare parte a fundației stâncoase. Ea depășește patru kilometri grosime sub domuri, cum este cel de la Vostok, o bază rusească unde s-a înregistrat cea mai joasă temperatură din lume: -89 °C. Calota de gheață se prelungește în mare prin platforme glaciare ce ocupă patru milioane de kilometri pătrați, precum și printr-o banchiză — gheață marină — ce depășește în septembrie șaptesprezece milioane de kilometri pătrați, adică de șapte ori suprafața Mării Mediterane.
Dacă adăugăm vânturile catabatice violente aproape permanente, cu rafale înregistrate la peste trei sute de kilometri pe oră, și o ariditate mai severă decât cea din Sahara în unele regiuni, înțelegem mai bine de ce acest continent rămâne departe de tulburările lumii locuite. Convulsiile oceanului din jurul cercului polar antarctic explică, de asemenea, descoperirea târzie a acestor teritorii, în secolul al XIX-lea. Mineralele și hidrocarburile nu au putut fi exploatate niciodată din cauza izolării și a condițiilor climatice. Marile puteri maritime s-au limitat la exploatarea bogatei vieți marine, în special a balenelor, care au fost aproape de dispariție în prima jumătate a secolului XX.
Fiecare își dorește „bucata lui de tort”
Când exploratorul irlando-britanic Ernest Shackleton se apropie foarte mult de Polul Sud, în 1908, logica imperialistă determină Londra să revendice pământurile descoperite de cetățenii săi, apoi de cei din dominioanele sale, Noua Zeelandă în 1923 și Australia în 1933. Franța urmează aceeași abordare pentru Teritoriul Adélie, în 1924, la fel și Norvegia, în 1939, și, de manieră mai efemeră, Germania nazistă, între 1939 și 1945 (vezi harta „Descifrând Antarctica”). „Vecinii” Chile, în 1940, și Argentina, în 1942, pretind și ei „bucata lor de tort”, extinzându-și pretențiile până la Polul Sud, chiar și cu riscul de a suprapune teritorii pe care și alții le-au revendicat. Cele două mari puteri de după 1945, URSS și Statele Unite, își rezervă dreptul de a-și exprima pretențiile teritoriale, subliniind însă că aceste revendicări au puțin sens în absența unei așezări permanente.
Încă de la primele explorări, oamenii de știință constituie majoritatea „locuitorilor” continentului. Poziționarea polară a Antarcticei și condițiile sale extreme fac din acest teritoriu un laborator unic pentru studierea globului și a atmosferei sale. În perspectiva Anului Geofizic Internațional — din iulie 1957 până în decembrie 1958 — douăsprezece țări lansează o campanie de observație a radiației solare (1). Ele instalează aproximativ patruzeci de baze de cercetare, inclusiv Dumont-d’Urville, construită de Franța, Vostok, de către URSS, și baza de la Polul Sud, de către Statele Unite. În urma acestei colaborări reușite, cele douăsprezece state semnează, la 1 decembrie 1959, la Washington, Tratatul privind Antarctica, recunoscând, în preambulul său, că „este în interesul întregii omeniri” ca acest continent „să fie pentru totdeauna rezervat exclusiv activităților pașnice și să nu devină niciodată scena sau miza unor conflicte internaționale”.
Pentru a nu deranja pe nimeni, revendicările teritoriale nu sunt ignorate, ci „înghețate” pentru „durata prezentului tratat”. Articolul întâi interzice în special la sud de paralela de 60° „orice măsuri de natură militară” (instalări, manevre, teste de arme). Libertatea științifică este încurajată prin prevederi concrete de schimb de informații, de personal și de publicare a rezultatelor. Textul prevede, de asemenea, posibilitatea de inspecție reciprocă, garantând accesul în toate regiunile. Acest tratat, care rezervă un continent întreg exclusiv activităților pașnice, intră în vigoare la 23 iunie 1961, la scurt timp după atacul din Golful Porcilor și puțin înainte de ridicarea Zidului Berlinului, două momente însemnate ale Războiului Rece.
În numeroase domenii (seismologie, radiație cosmică, biologie marină etc.), cooperarea și cercetările desfășurate la fața locului contribuie la avansarea cunoștințelor, inclusiv la conștientizarea impactului erei industriale. În 1984, chimiștii britanici de la baza Halley, situată pe platforma de gheață Brunt, descoperă existența unui „gol” în stratul de ozon, a cărui extindere amenință în primul rând populațiile din America de Sud și Australia. Această descoperire duce la Protocolul de la Montreal și la interzicerea progresivă a clorofluorocarburilor. În 1987, o echipă franco-sovietică pune în evidență o corelație între temperatura globală și concentrația de dioxid de carbon din atmosferă, ca rezultat al carotajelor efectuate în gheața de la Vostok. Această contribuție majoră la înțelegerea încălzirii globale sprijină mobilizarea internațională, până la Acordurile de la Paris din 2015.
Spre crearea unui parc mondial?
Antarctica suscită un interes tot mai mare, ba chiar dorințe de acaparare. Noi țări, inclusiv China și India, și-au construit baze pe peninsulă, unde clima este mai blândă. Până în prezent, cincizeci și șapte de state au ratificat tratatul. Dintre acestea, douăzeci și nouă sunt „părți consultative”, întrucât desfășoară activități substanțiale de cercetare științifică. Celelalte douăzeci și opt au statut de observator, participând la reuniuni, dar nu și la voturi.
De la sosirea lor în regiune, oamenii au deteriorat continuu mediul înconjurător, aducând, printre altele, specii invazive (pisici, șobolani, șoareci, iepuri) care afectează negativ albatroșii și petrelii endemicii ai insulelor. Exploatarea resurselor din Oceanul Austral a depășit rapid capacitățile de reproducere ale balenelor și, ulterior, ale focilor. În prezent, rarefierea metalelor și a surselor de energie fosilă — la care se adaugă progresele tehnologice — face atractivă exploatarea acestor resurse, deși implică riscuri. Ultimele misiuni rusești ar fi descoperit rezerve de hidrocarburi echivalente cu de zece ori cele din Marea Nordului (2).
Creșterea acestor amenințări a condus la întărirea protecțiilor prin mai multe convenții. Împreună cu Tratatul privind Antarctica, acestea formează un sistem juridic internațional extins. După ce vânătoarea de balene a fost reglementată din 1946 prin cote din ce în ce mai restrictive, vânătoarea focilor a fost interzisă din 1978. Convenția pentru conservarea faunei și florei marine din Antarctica, adoptată în 1980, urmărește prevenirea „scăderii volumului oricărei populații exploatate sub nivelul necesar menținerii stabilității sale.” Începând din 1982, o comisie cu sediul la Hobart gestionează resursele printr-o abordare ecosistemică de protecție, care ia în considerare efectele potențiale ale oricărei exploatări asupra întregului mediu viu. Semnată în 1988, Convenția de la Wellington urmărea să reglementeze — și deci să permită — explorarea și exploatarea resurselor minerale din Antarctica. Însă, la scurt timp după mareea neagră provocată de Exxon Valdez pe coastele Alaskăi, în martie 1989, mai multe organizații neguvernamentale (ONG) s-au mobilizat pentru a denunța pericolele unor astfel de activități în zona polară. Prim-miniștrii francez și australian, Michel Rocard și Robert Hawke, au blocat ratificarea acestui acord, inițiind în același timp o negociere pentru a compensa lipsa unui cadru juridic destinat resurselor minerale (3).
Aceste eforturi au condus la adoptarea Protocolului privind protecția mediului, semnat la Madrid în octombrie 1991 și intrat în vigoare în 1998. Documentul interzice „orice activitate legată de resursele minerale, în afară de cercetarea științifică”. Acesta consolidează considerabil Tratatul din 1959, declarând Antarctica o „rezervație naturală dedicată păcii și științei” și instituind un comitet pentru protecția mediului. Impactul fiecărui proiect trebuie evaluat în prealabil. Anexele protocolului prevăd diverse măsuri pentru gestionarea deșeurilor, prevenirea poluării și intervențiile de urgență. Ele organizează și crearea de Zone Special Protejate ale Antarcticii (ZSPA), care necesită permise și un plan de gestionare, precum și de Zone Gestionate Special ale Antarcticii (ZGSA) pentru a minimiza impactul activităților. Legi naționale trebuie să consolideze acest sistem. De exemplu, articolul L713-5 din Codul mediului francez sancționează cu doi ani de închisoare „desfășurarea în Antarctica a unei activități de prospecțiune sau exploatare a resurselor minerale, cu excepția activităților necesare cercetării științifice, în limitele autorizației acordate în acest scop”.
Comisia de la Hobart a permis crearea a două arii marine protejate (AMP), una în Insulele Orkney de Sud în 2009 și alta în regiunea Mării Ross în 2016. Totuși, de atunci, cooperarea a stagnat pe fondul tensiunilor internaționale. În 2022 și 2023, Rusia și China au blocat înființarea a trei noi AMP-uri, pe partea vestică a peninsulei, în Marea Weddell și în Antarctica orientală.
Izolată, Moscova și-a reafirmat doctrina pe 31 martie 2023: „Rusia dorește să păstreze Antarctica ca un spațiu demilitarizat de pace, stabilitate și cooperare egală în drepturi, să mențină stabilitatea ecologică și să își extindă prezența în regiune.” (4)
Spre deosebire de o idee răspândită, care alimentează numeroase speculații în presă, tratatul nu expiră în 2048. Desigur, ridicarea interdicției privind exploatarea resurselor minerale rămâne posibilă, dar extrem de improbabilă. Un stat care ar dori să modifice protocolul de la Madrid ar trebui fie să obțină unanimitatea părților consultative actuale (douăzeci și nouă de țări), fie să aștepte până în 2048, cu aprobarea a cel puțin trei pătrimi din cele douăzeci și șase de țări care erau părți consultative în 1991.
Creând un fel de indiviziune între țările interesate de continent, sistemul juridic al tratatului Antarcticii rămâne un exemplu de cooperare internațională. Ar putea inspira guvernarea altor regiuni, chiar și a spațiului cosmic. Limitele sale țin mai degrabă de caracterul neconstrângător al angajamentelor, lăsând sancțiunile la latitudinea legislațiilor naționale. Lăsând loc ipocriziei, cum ar fi cea a Japoniei, care ocolește moratoriul asupra vânătorii de balene invocând scopuri științifice pentru a ucide câteva sute de balene cu cocoașă pe an. Dacă lăcomia pentru resursele naturale face posibilă în continuare destrămarea multiplelor convenții internaționale, o evoluție logică și de dorit ar conduce la crearea unui parc mondial administrat de Națiunile Unite.
