Doar o mie de oameni trăiesc în timpul iernii australe în Antarctica, un teritoriu cu o suprafață de paisprezece milioane de kilometri pătrați, adică de trei ori mai mare decât Uniunea Europeană. Restul vieții terestre se limitează la câțiva licheni și câteva specii de păsări adaptate la frig. O calotă de gheață cu o grosime medie de aproape doi kilometri acoperă cea mai mare parte a fundației stâncoase. Ea depășește patru kilometri grosime sub domuri, cum este cel de la Vostok, o bază rusească unde s-a înregistrat cea mai joasă temperatură din lume: -89 °C. Calota de gheață se prelungește în mare prin platforme glaciare ce ocupă patru milioane de kilometri pătrați, precum și printr-o banchiză — gheață marină — ce depășește în septembrie șaptesprezece milioane de kilometri pătrați, adică de șapte ori suprafața Mării Mediterane.
Dacă adăugăm vânturile catabatice violente aproape permanente, cu rafale înregistrate la peste trei sute de kilometri pe oră, și o ariditate mai severă decât cea din Sahara în unele regiuni, înțelegem mai bine de ce acest continent rămâne departe de tulburările lumii locuite. Convulsiile oceanului din jurul cercului polar antarctic explică, de asemenea, descoperirea târzie a acestor teritorii, în secolul al XIX-lea. Mineralele și hidrocarburile nu au putut fi exploatate niciodată din cauza izolării și a condițiilor climatice. Marile puteri maritime s-au limitat la exploatarea bogatei vieți marine, în special a balenelor, care au fost aproape de dispariție în prima jumătate a secolului XX.
Fiecare își dorește „bucata lui de tort”
Când exploratorul irlando-britanic Ernest Shackleton se apropie foarte mult de Polul Sud, în 1908, logica imperialistă determină Londra să revendice pământurile descoperite de cetățenii săi, apoi de cei din dominioanele sale, Noua Zeelandă în 1923 și Australia în 1933. Franța urmează aceeași abordare pentru Teritoriul Adélie, în 1924, la fel și Norvegia, în 1939, și, de manieră mai efemeră, Germania nazistă, între 1939 și 1945 (vezi harta „Descifrând Antarctica”). „Vecinii” Chile, în 1940, și Argentina, în 1942, pretind și ei „bucata lor de tort”, extinzându-și pretențiile până la Polul Sud, chiar și cu riscul de a suprapune teritorii pe care și alții le-au revendicat. Cele două mari puteri de după 1945, URSS și Statele Unite, își rezervă dreptul de a-și exprima pretențiile teritoriale, subliniind însă că aceste revendicări au puțin sens în absența unei așezări permanente.

Descifrând Antarctica
Încă de la primele explorări, oamenii de știință constituie majoritatea „locuitorilor” continentului. Poziționarea polară a Antarcticei și condițiile sale extreme fac din acest teritoriu un laborator unic pentru studierea globului și a atmosferei sale. În perspectiva Anului Geofizic Internațional — din iulie 1957 până în decembrie 1958 — douăsprezece țări lansează o campanie de observație a radiației solare. Ele instalează aproximativ patruzeci de baze de cercetare, inclusiv Dumont-d’Urville, construită de Franța, Vostok, de către URSS, și baza de la Polul Sud, de către Statele Unite. În urma acestei colaborări reușite, cele douăsprezece state semnează, la 1 decembrie 1959, la Washington, Tratatul privind Antarctica, recunoscând, în preambulul său, că „este în interesul întregii omeniri” ca acest continent „să fie pentru totdeauna rezervat exclusiv activităților pașnice și să nu devină niciodată scena sau miza unor conflicte internaționale”.
Pentru a nu deranja pe nimeni, revendicările teritoriale nu sunt ignorate, ci „înghețate” pentru „durata prezentului tratat”. Articolul întâi interzice în special la sud de paralela de 60° „orice măsuri de natură militară” (instalări, manevre, teste de arme). Libertatea științifică este încurajată prin prevederi concrete de schimb de informații, de personal și (…)