Pe 26 septembrie 2022, patru explozii au zguduit fundul Mării Baltice în apropierea insulei daneze Bornholm. Timp de mai multe zile, cantități uriașe de metan s-au scurs din trei secțiuni distruse ale gazoductelor Nord Stream 1 și 2, care transportau gaz din Rusia către Germania. Consecințele acestui atentat aveau să se resimtă rapid în rândul populației din întreaga Europă, provocând o creștere bruscă a prețurilor la energie, în special în Germania. În plus, această infrastructură, a cărei construcție a costat peste 10 miliarde de euro, nu avea drept unic acționar doar compania rusă Gazprom, ci și doi furnizori germani de energie (E.ON și Wintershall), unul olandez (Gasunie) și unul francez (Engie), toți având motive întemeiate să solicite despăgubiri. Fără îndoială, cel mai mare act de sabotaj din istoria recentă a Europei, combinat cu un dezastru ecologic, ar fi trebuit să provoace o mobilizare investigativă intensă și o reacție fermă din partea autorităților. Din păcate, la doi ani după eveniment, anchetele oficiale se remarcă printr-o lipsă de urgență dublată de un vizibil sentiment de jenă. La momentul redactării acestui articol, nu a fost efectuată nicio arestare, niciun interogatoriu și nicio inculpare a presupuselor persoane responsabile. La începutul lunii iunie, procurorul general a emis un mandat european de arestare pe numele unui cetățean ucrainean rezident în Polonia, Volodymyr Jouravlov. Cu toate acestea, Varșovia a refuzat să ofere asistența administrativă prevăzută de lege, iar suspectul a reușit să fugă fără nicio piedică. Dând dovadă de o relaxare surprinzătoare în ceea ce privește lupta împotriva terorismului, premierul polonez Donald Tusk, idolul liberalilor europeni, a mustrat autoritățile germane pe 17 august, într-un mesaj postat pe X: „Pentru toți inițiatorii și finanțatorii Nord Stream: singurul lucru pe care trebuie să-l faceți este să vă cereți scuze și să tăceți.” La scurt timp după explozii, autoritățile judiciare suedeze și daneze au declarat că doar un actor statal ar fi putut desfășura o astfel de operațiune. Apoi, în mod neașteptat, și-au închis anchetele fără a publica vreun rezultat. Imediat după atentat, Statele Unite au anunțat lansarea unor investigații, cu atât mai promițătoare cu cât serviciile lor de informații monitorizează în detaliu Marea Baltică; totuși, nu au făcut nicio dezvăluire. În paralel, Occidentul a refuzat sistematic oferta repetată a Moscovei de a participa la anchetă. Autoritățile germane își continuă cercetările, dar, în cadrul interpelărilor parlamentare, guvernul răspunde că orice dezvăluire de informații ar amenința „binele statului” (Staatswohl) — cu alte cuvinte, că ar compromite țări sau servicii secrete aliate. Atât jurnaliștii de investigație, cât și deputații Bundestagului afirmă la unison: solicitările lor se lovesc de un zid al tăcerii. Holger Stark, de la săptămânalul Die Zeit, a vorbit despre o „presiune brutală asupra tuturor autorităților pentru ca acestea să nu vorbească cu niciun jurnalist”. Întrebat de Le Monde diplomatique, deputatul social-democrat Ralf Stegner consideră „foarte surprinzător” faptul că un asemenea act criminal, comis într-una dintre cele mai monitorizate mări din lume, a generat atât de puține informații la doi ani după eveniment. Colegul său, Andrej Hunko, membru al Alianței Sahra Wagenknecht (BSW), denunță un „dezinteres provocator față de elucidarea” acestui atac. Suspectul de serviciu Trei ipoteze circulă cu privire la identitatea sabotorilor. Prima: rușii înșiși. În lunile care au urmat atentatelor, anumiți reprezentanți guvernamentali și principalele mass-media occidentale au indicat Rusia drept principal suspect. „Este singura care are capacitatea și un motiv întemeiat pentru a o face”, a pontificat Pierre Haski, cronicarul de geopolitică al postului France Inter, cea mai ascultată stație radio din Franța (28 septembrie 2022). Între timp, autoritățile judiciare germane și suedeze au precizat în mai multe rânduri că nu dețin nicio indicație privind o implicare rusă. Directorul Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite (CIA), William Burns, care nu poate fi suspectat de indulgență față de Moscova, a confirmat acest lucru, la fel ca și The Washington Post, la capătul unei ample anchete. Printre motivele misterioase care ar fi putut determina Rusia să-și distrugă propria infrastructură costisitoare, pe care o deține în proporție de 51%, argumentul conform căruia Moscova ar fi dorit să evite penalități în cazul opririi livrărilor nu pare convingător: având în vedere sancțiunile și activele rusești deja confiscate, Rusia ar fi refuzat, cel mai probabil, să plătească.
A doua teorie a fost lansată pe 8 februarie 2023, când jurnalistul Seymour Hersh, celebru pentru dezvăluirile sale despre crimele de război americane din Vietnam și Irak, a publicat pe blogul său un articol detaliat care incriminează Statele Unite și Norvegia. Potrivit sursei unice pe care se bazează Hersh, administrația Biden ar fi ordonat atentatul. O lună mai târziu, pe 7 martie, The New York Times, unde Hersh fusese un reporter de renume, a avansat o a treia ipoteză, bazându-se pe mărturii anonime „ale unor oficiali americani care au evaluat informații din serviciile de informații” : sabotajul nu ar fi fost comis de serviciile americane, ci de un „grup pro-ucrainean”. La scurt timp după, un consorțiu de media germane, condus de Die Zeit, a aprofundat această pistă pe baza informațiilor provenite în special de la procurorul general federal: articolele identificau un velier închiriat de sabotori. De atunci, marile publicații occidentale s-au concentrat aproape exclusiv pe această versiune: cu o lungime de cincisprezece metri, Andromeda ar fi plecat din portul german Rostock în septembrie 2022, având la bord cinci bărbați și o femeie, pentru a ajunge în zona insulei Bornholm. Acolo, scafandrii amatori ar fi plasat explozibilii pe conducte, la o adâncime de optzeci de metri. Anchetatorii germani afirmă că, în ianuarie 2023, au detectat urme de exploziv HMX pe masa ambarcațiunii, pe care echipajul ar fi uitat să o curețe; potrivit acestora, același compus a fost găsit și la locul exploziei.
Primele publicații care au promovat această versiune au ridicat rapid semne de întrebare: un vas atât de mic putea într-adevăr să susțină o operațiune de asemenea amploare și să transporte tonele de explozibil necesare, conform primelor estimări ale experților? Nu ar fi fost necesară o cameră de decompresie pentru scufundări atât de adânci — echipament prea mare pentru acest tip de ambarcațiune? Între timp, o expediție privată desfășurată la locul atentatului de inginerul suedez Erik Andersson, în colaborare cu jurnalistul Jeffrey Brodsky. a eliminat unele dintre aceste îndoieli. În primul rând, analiza fotografiilor subacvatice detaliate arată că mai puțin de cincizeci de kilograme de explozibil ar fi suficiente pentru a distruge o conductă. În al doilea rând, profesioniști extrem de bine antrenați ar putea efectua aceste scufundări fără o cameră de decompresie — recurgând, însă, la o metodă mai riscantă și mai îndelungată.
Dar de ce, se întreabă Brodsky, niște sabotori fără cameră de decompresie ar fi (…)
