Luni, 21 octombrie 2013, ambasadorul Statelor Unite în Franța este convocat la Ministerul Afacerilor Externe. Cotidianul "Le Monde" tocmai a publicat diverse extrase din dezvăluirile lansatorului de alertă Edward Snowden, care scot la lumină interceptarea, într-o singură lună, a „70,3 milioane de înregistrări de date telefonice ale francezilor” de către Agenția Națională de Securitate americană (NSA): o supraveghere „pe scară largă”.
Prim-ministrul de la vremea respectivă, domnul Jean-Marc Ayrault, cere „răspunsuri clare” din partea Washingtonului și insistă ca Statele Unite să colaboreze cu Franța pentru a crea „condițiile necesare transparenței, astfel încât să se pună capăt [acestor practici]”. Înaintea unei întâlniri cu secretarul de stat american John Kerry, aflat la Paris în momentul publicării extraselelor, domnul Laurent Fabius, ministrul afacerilor externe de atunci, este furios. Explică faptul că este necesar „să ne asigurăm, foarte rapid”, că această supraveghere „total inacceptabilă” încetează. O săptămână mai târziu, domnul Kerry admite că spionajul american „a mers prea departe”.
Aproximativ zece ani înainte de arestarea de către Franța (la 24 august) a lui Pavel Durov, fondatorul aplicației de mesagerie Telegram, liderii europeni au mimat indignarea față de regimul de supraveghere al aliatului lor, care a căpătat proporții considerabile sub conducerea vicepreședintelui Richard („Dick”) Cheney (2001-2009). După atentatele din 11 septembrie, numeroși oficiali americani de rang înalt au decretat, de fapt, că respectul pentru viața privată era un lux pe care nu și-l mai puteau permite să-l protejeze. Cei care, în Statele Unite, rămâneau atașați de această valoare — de cele mai multe ori progresiști — se bucurau atunci că Europa umple Washingtonul de rușine. Poate că un astfel de tratament ar fi putut readuce țara lor la rațiune?
Când fosta cancelară germană Angela Merkel descoperă, în 2013, că guvernul lui Barack Obama îi spiona telefonul mobil. ea declară că „între prieteni nu se face așa ceva”. În 2015, când WikiLeaks publică un raport intitulat „Espionajul de la Élysée”. dezvăluind că Jacques Chirac, precum și Nicolas Sarkozy și François Hollande au fost vizați, progresiștii americani aplaudă din nou indignarea franceză. Mulți dintre ei se bucură de al doilea set de scuze pe care Obama este obligat să i le prezinte lui Hollande prin telefon (primul avusese loc în 2013, în urma dezvăluirilor din *Le Monde*). Trebuie spus că, în capturile de ecran publicate de WikiLeaks, apărea negru pe alb o înregistrare „FR PRES CELL” (FR[ench] PRES[ident] CELL [phone] : telefonul mobil al președintelui francez). Un moment stânjenitor pentru „comunitatea internațională”...
La vremea respectivă, fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, era în libertate. El explică faptul că Statele Unite „se ocupă de spionaj economic împotriva Franței de mai bine de un deceniu”: utilizează instrumente de supraveghere pentru a oferi un avantaj băncilor, constructorilor de automobile și companiilor lor din sectorul energiei în timpul negocierii contractelor. Conform WikiLeaks, aceste practici au vizat deja BNP Paribas, AXA, Crédit Agricole, Peugeot, Renault, Total, Orange și chiar asociații agricole. Ca un ultim afront, informațiile obținute au fost transmise concurenților britanici ai Franței.
Zece ani mai târziu, indignarea franceză a dispărut. Franța întruchipează acum chiar vârful supravegherii mondiale, comportându-se ca un „căţeluş” al Statelor Unite. Cu câteva săptămâni în urmă, procurorul Republicii de la tribunalul judiciar din Paris a făcut publică lista capetelor de acuzare împotriva lui Pavel Durov. Din aceasta reiese că guvernul francez solicită posibilitatea de a implementa un tip de supraveghere similar cu cel care a stârnit furia sa în timpul incidentelor NSA-Snowden. Această supraveghere ar fi însă împiedicată de Telegram, așa cum arată câteva dintre elementele de acuzare: „furnizarea de servicii de criptologie menite să asigure funcții de confidențialitate fără declarație conformă”; „furnizarea (…)