Luni, 21 octombrie 2013, ambasadorul Statelor Unite în Franța este convocat la Ministerul Afacerilor Externe. Cotidianul "Le Monde" tocmai a publicat (1) diverse extrase din dezvăluirile lansatorului de alertă Edward Snowden, care scot la lumină interceptarea, într-o singură lună, a „70,3 milioane de înregistrări de date telefonice ale francezilor” de către Agenția Națională de Securitate americană (NSA): o supraveghere „pe scară largă”.
Prim-ministrul de la vremea respectivă, domnul Jean-Marc Ayrault, cere „răspunsuri clare” din partea Washingtonului și insistă ca Statele Unite să colaboreze cu Franța pentru a crea „condițiile necesare transparenței, astfel încât să se pună capăt [acestor practici]”. Înaintea unei întâlniri cu secretarul de stat american John Kerry, aflat la Paris în momentul publicării extraselelor, domnul Laurent Fabius, ministrul afacerilor externe de atunci, este furios. Explică faptul că este necesar „să ne asigurăm, foarte rapid”, că această supraveghere „total inacceptabilă” încetează. O săptămână mai târziu, domnul Kerry admite că spionajul american „a mers prea departe” (2).
Aproximativ zece ani înainte de arestarea de către Franța (la 24 august) a lui Pavel Durov, fondatorul aplicației de mesagerie Telegram, liderii europeni au mimat indignarea față de regimul de supraveghere al aliatului lor, care a căpătat proporții considerabile sub conducerea vicepreședintelui Richard („Dick”) Cheney (2001-2009). După atentatele din 11 septembrie, numeroși oficiali americani de rang înalt au decretat, de fapt, că respectul pentru viața privată era un lux pe care nu și-l mai puteau permite să-l protejeze. Cei care, în Statele Unite, rămâneau atașați de această valoare — de cele mai multe ori progresiști — se bucurau atunci că Europa umple Washingtonul de rușine. Poate că un astfel de tratament ar fi putut readuce țara lor la rațiune?
Când fosta cancelară germană Angela Merkel descoperă, în 2013, că guvernul lui Barack Obama îi spiona telefonul mobil (3), ea declară că „între prieteni nu se face așa ceva”. În 2015, când WikiLeaks publică un raport intitulat „Espionajul de la Élysée” (4), dezvăluind că Jacques Chirac, precum și Nicolas Sarkozy și François Hollande au fost vizați, progresiștii americani aplaudă din nou indignarea franceză. Mulți dintre ei se bucură de al doilea set de scuze pe care Obama este obligat să i le prezinte lui Hollande prin telefon (primul avusese loc în 2013, în urma dezvăluirilor din *Le Monde*). Trebuie spus că, în capturile de ecran publicate de WikiLeaks, apărea negru pe alb o înregistrare „FR PRES CELL” (FR[ench] PRES[ident] CELL [phone] : telefonul mobil al președintelui francez). Un moment stânjenitor pentru „comunitatea internațională”...
La vremea respectivă, fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, era în libertate. El explică faptul că Statele Unite „se ocupă de spionaj economic împotriva Franței de mai bine de un deceniu”: utilizează instrumente de supraveghere pentru a oferi un avantaj băncilor, constructorilor de automobile și companiilor lor din sectorul energiei în timpul negocierii contractelor. Conform WikiLeaks, aceste practici au vizat deja BNP Paribas, AXA, Crédit Agricole, Peugeot, Renault, Total, Orange și chiar asociații agricole. Ca un ultim afront, informațiile obținute au fost transmise concurenților britanici ai Franței.
Zece ani mai târziu, indignarea franceză a dispărut. Franța întruchipează acum chiar vârful supravegherii mondiale, comportându-se ca un „căţeluş” al Statelor Unite. Cu câteva săptămâni în urmă, procurorul Republicii de la tribunalul judiciar din Paris a făcut publică lista capetelor de acuzare împotriva lui Pavel Durov (5). Din aceasta reiese că guvernul francez solicită posibilitatea de a implementa un tip de supraveghere similar cu cel care a stârnit furia sa în timpul incidentelor NSA-Snowden. Această supraveghere ar fi însă împiedicată de Telegram, așa cum arată câteva dintre elementele de acuzare: „furnizarea de servicii de criptologie menite să asigure funcții de confidențialitate fără declarație conformă”; „furnizarea unui mijloc de criptologie care nu asigură exclusiv funcții de autentificare sau control al integrității fără declarație prealabilă”; „refuzul de a comunica, la cererea autorităților competente, informațiile sau documentele necesare pentru realizarea și exploatarea interceptărilor autorizate de lege”.
Puțini oameni știu în afara Statelor Unite, dar, în ultimii cinci ani, viața politică americană a fost marcată de o luptă violentă în jurul cenzurii digitale. Birocrațiile create de armată și agențiile de spionaj pentru a contracara comunicațiile online ale grupurilor precum Al-Qaida sau Organizația Statului Islamic (OEI) au fost folosite pentru a face față unei alte „amenințări”, de data aceasta interne. Astfel, supravegherea a trecut de la combaterea terorismului la combaterea „populismului”.
Nu este stipulat nicăieri că libertatea de exprimare garantată de primul amendament al Constituției Statelor Unite trebuie să fie rezervată companiilor, celor bogați și puternici, precum Durov și Elon Musk. Însă, pe platformele private care sunt rețelele sociale deținute de miliardari, cetățenii americani nu beneficiază de protecția primului amendament pentru a-și apăra drepturile și sunt expuși cenzurii impuse de operatorii acestor platforme. În loc să desființeze aproape-monopoluri precum X (fostul Twitter) sau să creeze un spațiu public online, autoritățile americane preferă să mențină aceste platforme sub control privat, deoarece astfel de spații le permit să ocolească legislația privind libertățile individuale.
Astfel, în Statele Unite, dacă două persoane își schimbă documente într-un parc public, agențiile federale, cum ar fi Biroul Federal de Investigații (FBI), nu au dreptul să ia cunoștință de ele sau să le distrugă. Totuși, dacă aceleași persoane își trimit documentele online, statul își permite să facă presiuni asupra platformei utilizate pentru a le obține. Agențiile federale susțin că au dreptul să ceară ca mesajele să fie decriptate sau șterse, în cazul în care acestea nu respectă condițiile de utilizare. Dacă X, Telegram, YouTube sau Facebook ar fi servicii publice, statul ar încălca legea. Însă, nimic nu îl împiedică să procedeze astfel în cadrul unui spațiu de publicare privat.
Aceste lucruri nu sunt deloc anecdotice. La scurt timp după arestarea lui Pavel Durov, un Mark Zuckerberg evident afectat de nervozitate a scris Congresului american, admițând că, în 2021, membri ai guvernului condus de Joseph („Joe”) Biden „au exercitat presiuni repetate asupra [echipelor sale] timp de luni întregi pentru a cenzura anumite conținuturi legate de Covid-19, inclusiv cele umoristice și satirice” (6). Directorul general al Meta a declarat, de asemenea, că a fost avertizat de FBI, care susținea că un articol de dezinformare despre Hunter Biden, fiul președintelui american, avea origini rusești. Într-un caz fără precedent de cenzură în Statele Unite, atât Facebook, cât și X au restricționat distribuirea articolului respectiv, deși ulterior s-a dovedit că informațiile din acesta erau veridice.
Scandalul „Twitter Files”, o scurgere de informații din corespondența internă a X, pe vremea când compania se numea încă Twitter, investigată și relatată de autorul acestor rânduri, se înscrie în aceeași linie. Ea a scos la iveală nenumăratele „cereri” de ștergere de conținut venite din partea autorităților americane, înainte de achiziționarea platformei de către Elon Musk. E-mailurile și mesajele text dezvăluite au scos la lumină un FBI și un departament de stat preocupați de controlul fluxului de informații, fie că era vorba despre „vestele galbene”, Donald Trump sau chiar despre Brexit. Cu o generație mai devreme, în Statele Unite, populația s-a revoltat aflând că FBI-ul trimisese o simplă scrisoare casei de discuri care lansase un hit al grupului de rap NWA, ce denunța violențele poliției (7). Însă, în cazul „Twitter Files”, nu era vorba de o simplă scrisoare, ci de mii. Fermitatea statelor în conflictele legate de libertatea de exprimare din Franța, Brazilia, Regatul Unit și alte țări a fost prezentată ca un semn al hotărârii lor de a constrânge miliardarii odioși și puțin dispuși să dea socoteală să înceteze să mai propage ura și dezinformarea. Cu toate acestea, nicio capitală nu a propus o aprofundare a democratizării Internetului. De fapt, proiectul lor constă în a transforma libertatea de exprimare într-un privilegiu controlat privat și în a ridica miliardarii care dețin platformele la rangul de parteneri ai supravegherii și cenzurii de stat. Prin arestarea lui Pavel Durov, Franța aduce o contribuție semnificativă la acest proiect.
Arestarea fondatorului Telegram, vinovat de a fi „asigurat respectarea confidențialității” și de a fi împiedicat „interceptările”, i-a surprins pe progresiștii americani, care nu demult se bucurau să vadă Parisul opunându-se programelor de supraveghere ale Washingtonului. În 2014, exact în momentul în care Statele Unite se confruntau cu indignarea provocată de dezvăluirea spionajului asupra aliaților lor, Pavel Durov a fost forțat să părăsească Rusia pentru că refuzase să ofere Moscovei informații despre utilizatorii rețelei sale sociale VKontakte. Astfel, Franței, care în 2013 ținuse piept NSA, îi revine „onoarea” de a fi prima țară europeană care urmează exemplul președintelui rus Vladimir Putin…
Evident, Statele Unite și Europa au concepții foarte diferite despre drepturile la liberă exprimare. În timp ce Primul Amendament american presupune că cetățenii sunt în mod natural înzestrați cu drepturi la liberă exprimare, întrunire, presă și religie, și restricționează statul de la a interveni în aceste libertăți „inalienabile”, viziunea tradițională franceză nu exclude guvernul în același mod. Statul este invitat să joace un rol în căutarea unui echilibru între libertatea individuală și drepturile comunității de a se proteja împotriva răului. Ambele abordări au sens.
O a treia abordare — cea care începe să se contureze acum — combină cele mai rele aspecte oferite de cele două opțiuni anterioare. În majoritatea țărilor, libertatea de exprimare va exista în curând într-un mediu controlat de sectorul privat, unde libertatea cetățenilor va fi strict reglementată. În spatele fațadei acestor companii, spionii care, acum zece ani, scotoceau în comunicațiile private ale băncilor franceze sau ale cancelarului german vor viza oamenii obișnuiți, indiferent de țară, profitând de posibilitățile aproape nelimitate pe care le oferă „partenerii” lor privați în materie de supraveghere și manipulare. Evenimentele recente nu trebuie văzute ca o rechemare la ordine a miliardarilor amenințători, ci ca o absorbție a acestor actori chiar în nucleul aparatului de stat, fără ca publicul să aibă vreo posibilitate de a cere socoteală. Este acesta cu adevărat o transformare la care Franța dorește să contribuie?
