Abonament
ro | fr | en | +
Accéder au menu

Presa împotriva lui Julian Assange

Eliberarea jurnalistului australian, la sfârșitul lunii iunie, pune capăt unui calvar de paisprezece ani. Totuși, acest eveniment nu atenuează responsabilitatea celor care l-au persecutat. În această privință, Washingtonul, Londra și Stockholmul au acționat cu complicitatea unei instituții menite să spună adevărul în fața puterii și să-i apere pe cei nevinovați: presa, de această dată surprinzător de puțin fraternă…

De la 25 iunie 2024, grație unui acord de recunoaștere a vinovăției încheiat cu Departamentul de Justiție al Statelor Unite, Julian Assange este liber. Cu toate acestea, presa mondială nu a celebrat printr-un „foc de artificii euforic” revenirea la viața publică a unui jurnalist care a fost încarcerat timp de paisprezece ani pentru că a dezvăluit crime de război. Atmosfera editorială a fost marcată de o reținere ciudată. „Acțiunile sale au divizat opinia publică”, nota The Guardian (26 iunie), principalul cotidian de „stânga” din Regatul Unit, care publicase anterior zeci de articole ostile fondatorului WikiLeaks. Invariabil, portretele dedicate deznodământului fericit ofereau un spațiu generos criticilor: „un divulgator imprudent care a pus vieți în pericol” (The New York Times, 27 iunie), „un om care caută publicitatea” (BBC, 25 iunie), „suspectat că servește interesele Moscovei” (FranceInfo, 25 iunie), pe scurt, un „personaj dubios” (Le Monde, 27 iunie). Pentru cotidianul parizian de seară, această reputație proastă avea o explicație clară: „Julian Assange nu a încetat să alimenteze controversele.” Controverse pe care jurnaliștii înșiși le-au întreținut cu generozitate, înainte de a le prezenta ca pe un fapt de necontestat…

„Există o singură modalitate de a rezolva problema: să îl eliminăm ilegal pe acest nenorocit (PETRE: "son of a bitch....).” De la apelul la crimă împotriva „trădătorului”, lansat pe Fox News în 2010 de comentatorul democrat Robert Beckel, până la editoriale de „susținere” sub formă de condamnare la spânzurătoare, trecând prin informațiile false din The Guardian despre o pretinsă colaborare a lui Julian Assange cu Donald Trump și Moscova în 2018, jurnalistul încarcerat a putut observa întreaga paletă a răutății mediatice (1). Subiectul central nu mai era mesajul — conținutul dezvăluirilor WikiLeaks și realitatea brutală a puterii americane pe care o scoteau la lumină —, ci personalitatea și etica mesagerului, ba chiar igiena acestuia (Daily Mail, 13 aprilie 2019).

Am putea uita cu ușurință că nunta dintre WikiLeaks și presa tradițională a fost celebrată cu atât de mare fast, pe cât a fost de scurtă și interesată. Când organizația a ajuns, în 2010, în prim-planul scenei mondiale, publicând documente clasificate furnizate de avertizoarea de integritate Chelsea Manning, analistă în cadrul serviciilor de informații militare americane, această avalanșă de informații a alimentat antenele și paginile ziarelor timp de luni de zile. WikiLeaks a stabilit atunci parteneriate cu publicații prestigioase pentru a da mai multă rezonanță acestor dezvăluiri zdrobitoare pentru Washington: comportamentul criminal al armatei sale în Irak și Afganistan, infernul de la închisoarea Guantánamo sau aspectele mai puțin onorabile ale diplomației americane. Pentru cel din urmă dosar, cunoscut sub numele de „Cablegate”, The New York Times, The Guardian, Der Spiegel, El País și Le Monde au profitat din plin de informațiile exclusive obținute din cele 250.000 de telegrame diplomatice. La 25 decembrie 2010, redacția Le Monde îl desemnează pe Julian Assange drept „omul anului”. Chiar și atunci, toată lumea știa deja că acest furnizor de conținuturi explozive reprezenta o amenințare pentru monopolul asupra informației legitime revendicat de presa tradițională, dar la acel moment domnea o pace precară, bazată pe o diviziune a muncii: WikiLeaks furniza date brute autentificate, iar mass-media le tria, le organiza ierarhic — și apoi își puneau cununa de lauri. Mass-media nu era deloc străină de filosofia libertară a lui Assange, care, la fel ca mulți informaticieni din generația sa, visa la o nouă Reformă ce ar aboli intermediarii compromiși cu puterea.

Tot în acea zi de Crăciun din 2010, Le Monde își însoțește laudele cu o etichetă — „cea mai controversată personalitate de pe planetă” — care nu-l va mai părăsi niciodată pe fondatorul WikiLeaks și va reapărea de fiecare dată când actualitatea judiciară va impune presei, între lungi perioade de indiferență, să vorbească despre acest caz: „«cyber-războinic» enigmatic și controversat” (Lexpress.fr, 19 mai 2017), „erou controversat al unei transparențe uneori tulburi” (Lepoint.fr, 7 septembrie 2020), „erou controversat al libertății de a informa” (Agence France-Presse, 10 decembrie 2021), „figură controversată în centrul teoriilor conspirației” („Complorama”, France Info, 29 aprilie 2022). „Controversat”: sub aparența sa de obiectivitate, acest adjectiv are proprietatea ciudată de a se lipi doar de pașii dizidenților din lumea occidentală.

Pentru mass-media, mizele cazului Assange erau totuși de o claritate cristalină: în mai 2019, Statele Unite l-au inculpat în baza Espionage Act din 1917, amenințând astfel întreaga profesie cu perspectiva criminalizării jurnalismului. Extradarea sa în închisorile americane ar fi marcat o capitulare totală a „celei de-a patra puteri”. Foștii „clienți” ai WikiLeaks s-au resemnat așadar să se opună — fără prea mult entuziasm — livrării sale peste Atlantic. Arta de a distruge un confrate.

Acest „sprijin” a fost în mod constant însoțit de rezerve sau chiar de denigrări, precum în editorialul din Le Monde din 26 februarie 2020: „Julian Assange nu s-a comportat nici ca un apărător al drepturilor omului, nici ca un cetățean respectuos față de justiție. Încă din 2011, el și-a încălcat angajamentele publicând documentele americane neexpurgate. Ulterior, a refuzat să se prezinte la o convocare a poliției suedeze după două plângeri pentru agresiune sexuală (…). Rapid în a ataca secretele țărilor democratice, Julian Assange s-a arătat mai puțin dornic în privința țărilor autoritare. A lucrat pentru Russia Today, televiziunea de propagandă finanțată de Kremlin. În 2016, a difuzat documente sustrase de serviciile secrete ruse Partidului Democrat american pentru a o discredita pe candidata acestuia, Hillary Clinton.” Cu alte cuvinte, acest jurnalist nu dezvăluia „secretele potrivite” și ocolea profesioniștii.

O astfel de lipsă de tact nu a trecut neobservată nici la Mediapart (15 aprilie 2019). Într-o apărare a jurnalistului australian publicată pe platforma de știri, deontologul Edwy Plenel a considerat oportun să includă următorul pasaj: „Există o mulțime de motive legitime pentru a fi indiferent față de soarta lui Julian Assange, arestat joi, 11 aprilie, de poliția britanică în ambasada Ecuadorului, unde se refugiase de aproape șapte ani: acuzațiile de violență sexuală care îl vizează în Suedia; aventurismul său egocentric în gestionarea WikiLeaks, care a dus la izolarea sa; derapajul său deontologic spre publicarea brută de documente, fără verificare sau contextualizare; complăcerea sa obscură, cel puțin, față de puterea rusă și jocul său geopolitic.”

În contribuția sa modestă la mișcarea de solidaritate, Le Canard enchaîné (15 decembrie 2021) a știut să găsească cuvintele potrivite pentru a atrage noi susținători: „Desigur, Assange este uneori confuz, ambivalent, iresponsabil (când documentele nefiltrate pun vieți în pericol), consternant (în timpul campaniei prezidențiale americane, își mărturisește preferința pentru Trump).”

Ca formă de campanie mediatică internațională pentru a cere abandonarea urmăririi penale de către Statele Unite, cea mai notabilă inițiativă a luat forma unui scurt „Apel al ziarelor în favoarea lui Julian Assange: «Publicarea nu este o crimă»”, semnat în noiembrie 2022 de cei cinci parteneri internaționali de odinioară. Și chiar și în acest gest de solidaritate, directorii ziarelor îi reproșau prizonierului politic că „versiuni necenzurate ale telegramelor diplomatice au fost făcute publice” (Le Monde, 29 noiembrie 2022).

Această reputație de iresponsabilitate în publicarea documentelor se dovedește, totuși, neîntemeiată. Specialiști ai cazului, printre care și jurnalista de investigație italiană Stefania Maurizi, au stabilit clar că vina aparținea a doi colaboratori ai The Guardian (2). Luke Harding și David Leigh publicaseră, într-o carte, parola pe care Assange i-o încredințase celui din urmă pentru a accesa fișierul în cadrul parteneriatului lor. Această neglijență catastrofală, semnalată la acea vreme de WikiLeaks (3), nu a fost niciodată imputată autorilor săi. Organizația a încercat să împiedice răspândirea informațiilor și a informat Departamentul de Stat al SUA despre risc. Observând că site-ul Cryptome publicase telegramele brute pe 1 septembrie 2011, WikiLeaks a procedat la fel a doua zi, explicând că astfel urmărea să avertizeze cât mai rapid persoanele potențial în pericol.

După publicarea, în iulie 2010, a documentelor despre războiul din Afganistan, Pentagonul a afirmat că site-ul WikiLeaks a pus vieți omenești în pericol (trupe americane, colaboratori afgani, informatori) și că Julian Assange ar avea, poate, „sânge pe mâini” (CNN, 29 iulie 2010). Din păcate, Statele Unite nu au putut furniza niciun exemplu concret, nici măcar în fața tribunalelor (4). Paisprezece ani mai târziu, această acuzație, repetată de nenumărate ori, persistă. Pe 25 iunie, Patrick Cohen celebra eliberarea lui Assange explicând, în cadrul emisiunii „C à vous” (France 5), că „agenți din teren (…) și-au pierdut viața” din cauza dezvăluirilor WikiLeaks (5). A doua zi, judecătoarea americană a tribunalului federal din Saipan (Insulele Mariane de Nord) a evidențiat lipsa de profesionalism a jurnalistului francez în timpul audierii care confirma acordul de recunoaștere a vinovăției: „Guvernul a indicat că nu există victime în acest caz. Aceasta înseamnă că difuzarea acestor informații nu a cauzat prejudicii fizice cunoscute” (6). În mass-media cele mai implicate în combaterea știrilor false, această informație nu a generat o avalanșă de rectificări.

Mai mult decât orice alt episod, acuzațiile de viol au contribuit semnificativ la izolarea lui Assange. Deși au fost evocate cu generozitate de presă — Charlie Hebdo a vituperat împotriva acestui „Gandalf violator și mental diminuat” (23 noiembrie 2022) —, jurnaliștii menționau rareori că ancheta nu depășise niciodată stadiul preliminar. În schimb, investigația condusă de Nils Melzer, fost raportor special al Organizației Națiunilor Unite (ONU) pentru tortură, se bazează pe „10.000 de pagini de dosare procedurale, corespondență și alte dovezi fiabile provenind dintr-o multitudine de surse”; juristul a demonstrat că „afacerea suedeză” era o machinație menită să-l neutralizeze pe fondatorul WikiLeaks (7). Stefania Maurizi a ajuns la concluzii similare în propria sa lucrare, bazându-se pe corespondența dintre procuraturile britanică și suedeză. Cu rare excepții (Jack Dion în Marianne, Anne Crignon în Le Nouvel Obs), presa franceză a relatat foarte puțin despre aceste două cărți. Dintre cei trei foști parteneri francezi ai WikiLeaks (Le Monde, Libération și Mediapart), niciunul nu a menționat apariția lor și nici lansarea în Franța a două documentare dedicate cazului (8).

În cele din urmă, deși adesea sugerate, dar niciodată susținute cu dovezi, legăturile cu Rusia adaugă la norul de zvonuri care ține loc de informații despre Assange. Întâlnirile la ambasada Ecuadorului cu „ruși” sau cu Paul Manafort, directorul primei campanii prezidențiale a lui Donald Trump, au fost un fals scoop. Lansat de Luke Harding în The Guardian pe 27 noiembrie 2018, acesta a fost preluat imediat de Libération, care nu a emis nicio retractare. Hackerii ruși? Acei hackeri care i-ar fi furnizat lui WikiLeaks e-mailuri compromițătoare despre Hillary Clinton și establishment-ul democrat… În ciuda afirmațiilor sigure ale presei, acest lucru nu a fost nici până acum demonstrat (9). Julian Assange ar fi totuși vinovat că a „moderat o emisiune pentru Russia Today” (Franc-Tireur, 3 iulie 2024), nu-i așa? Ei bine, nu, nici acest lucru (10).

Lupta împotriva informațiilor false și a conspiraționismului, mare cauză civilizațională a presei liberale, a fost eclipsată de fiecare dată când a fost vorba de Assange. Colaborarea mass-mediei la persecutarea fondatorului WikiLeaks discreditează și mai mult o profesie la capătul forțelor (11). Și îi izolează și mai mult pe jurnaliștii integri: Julian Assange a fost nevoit să pledeze vinovat pentru că și-a făcut meseria.

Laurent Dauré

Jurnalist și membru fondator al comitetului francez de susținere a lui Julian Assange.
Traducere: S. Luçon.

(1Lire Serge Halimi, « L’honneur perdu du “Guardian” ? », Le Monde diplomatique, janvier 2019.

(2Stefania Maurizi, L’Affaire WikiLeaks. Médias indépendants, censure et crimes d’État, Agone, Marseille, 2024.

(4Ed Pilkington, « Bradley Manning leak did not result in deaths by enemy forces, court hears », The Guardian, Londres, 31 juillet 2013.

(5Cité par Fabien Rives, « Julian Assange calomnié sur France 5 », 4 juillet 2024.

(7Nils Melzer, L’Affaire Assange. Histoire d’une persécution politique, Éditions Critiques, Paris, 2022. Lire aussi, du même auteur, « Pinochet, alintat - Assange, zdrobit », Le Monde diplomatique, 08/2022.

(8Clara López Rubio et Juan Pancorbo, Hacking Justice : Julian Assange (2021), et Ben Lawrence Ithaka. Le combat pour libérer Assange (2023), tous deux distribués par Les Mutins de Pangée.

(10Emisiunea „The World Tomorrow” a fost produsă în mod independent de compania Quick Roll Production (fondată de Assange) și de compania britanică Dartmouth Films; aceasta a fost vândută către o duzină de instituții media din întreaga lume, inclusiv Russia Today. Cf. Stefania Maurizi, L’Affaire WikiLeaks… op. cit.

(11Kevin Gosztola, Guilty of Journalism. The Political Case against Julian Assange, Seven Stories Press, New York, 2023.

Partajează acest articol