În ianuarie 2015, cu o zi înainte de marile manifestații de solidaritate consecutive asasinării unei părți a redacției Charlie Hebdo, desenatorul Luz se întreba: „Peste un an, ce va rămâne din acest mare avânt destul de progresist pentru libertatea de exprimare (1)?” Zece ani mai târziu, cunoaștem răspunsul: interdicții de a manifesta, anulări de conferințe publice, eliminarea din programe a artiștilor și intelectualilor, sancțiuni împotriva comedianților, interzicerea unor sloganuri scandate de decenii, suspendarea subvențiilor publice pentru instituții universitare considerate prea indulgente cu studenții solidari cu palestinienii, toate acestea ritmează actualitatea. La acestea se adaugă intimidarea judiciară. În aprilie anul trecut, mai multe personalități politice din opoziție au fost convocate de poliție în cadrul unei anchete pentru apologie a terorismului, iar un lider sindical a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare pentru același motiv. Bernard-Henri Lévy, pe de altă parte, se perindă din studio în platou pentru a justifica distrugerea Gazei și a cere invazia Rafahului, fără a risca incriminarea pentru apologia crimei de război, care este pasibilă de cinci ani de închisoare și o amendă de 45.000 de euro.
Franța nu este singura democrație liberală care calcă în picioare libertatea de exprimare, principiu care deosebește în mod teoretic „lumea liberă” de „regimurile populiste autoritare”. De la votul Bundestagului din mai 2019, care a calificat drept antisemit mișcarea „Boicot, dezinvestiții, sancțiuni” (BDS), și mai ales după masacrele din 7 octombrie anul trecut, guvernul german se străduiește să reducă la tăcere manifestările de solidaritate cu rezistența palestiniană (2). Tabloidul Bild a publicat pe 10 mai o listă de „delincvenți universitari” sub titlul: „Acești profesori au semnat o scrisoare de susținere a manifestațiilor de ură împotriva evreilor.” În Statele Unite, sub pretextul combaterii antisemitismului în campusuri, Camera Reprezentanților a extins în mai anul trecut definiția acestui termen. Anumite forme de critici la adresa Israelului ar deveni delicte de opinie: opoziția față de sionism, calificarea statului drept „rasist”, apelul la intifada (răscoală) ar fi pasibile de sancțiuni. Primarul democrat al New York-ului, Eric Adams, a trimis trei sute de polițiști înarmați pentru a evacua de la universitatea Columbia studenți pro-palestinieni pașnici. „Această mișcare caută să radicalizeze tineretul, și nu voi sta fără să reacționez” (3), a justificat el. Totuși, într-un regim democratic, „radicalizarea” unor tineri adulți nu constituie un delict care să necesite intervenția autorităților municipale.
În vremuri obișnuite, un cuvânt le permite liberalilor să își justifice derapajele autoritare: terorismul. După atentatele din 11 septembrie 2001, atacurile jihadiste din anii 2015-2016 în Franța împotriva Charlie Hebdo, HyperCasher, Bataclan, Nisa etc., liderii occidentali au dezvoltat un arsenal legislativ care permite restrângerea drepturilor fundamentale în numele securității, mai întâi ca măsură excepțională, apoi într-un mod permanent (4). Sprijiniți de mass-media, au încurajat, de asemenea, populațiile să adopte codul de gândire al extremei drepte occidentale, care asimilează amenințarea, cu adevărat reală, a islamismului radical cu cea imaginară, pe care ar reprezenta-o pentru societățile occidentale luptele ce mobilizează credincioșii musulmani. Reformularea conflictului colonial israelo-palestinian ca o apărare a democrației împotriva terorismului Hamasului a devenit, prin urmare, floare la ureche. Cu riscul ca codul penal să permită interzicerea scandării „Israel asasin”, chiar și atunci când armata acestei țări se face vinovată de crime împotriva umanității.
Când orice critică devine trădare
Pasiunea de a interzice depășește cu mult granițele Gazei. Invazia Ucrainei de către Rusia, în februarie 2022, i-a determinat pe aliații Kievului să interzică atleților ruși participarea la Jocurile Olimpice de la Paris, să-i priveze pe muzicieni de concerte dacă nu îl denunțau public pe președintele rus și să interzică în Europa mass-media RT și Sputnik în numele luptei împotriva știrilor false. Considerate de liderii lor drept mase credule, populațiile europene ar trebui să fie protejate de o propagandă care o contrazice pe cea a Occidentului. Operată în numele binelui, această cenzură pare atât de evidentă pentru jurnaliști, încât un editorial din Le Monde (7 mai 2024), ostil interzicerii canalului Al-Jazira în Israel, consideră, pe bună dreptate, că „asemenea practici sunt în mod obișnuit caracteristice regimurilor autoritare care nu tolerează alte voci decât ale lor”, dar fără a imagina că fraza se aplică la fel de bine și interzicerii mass-media rusești în Europa, măsură salutată pe atunci de Le Monde... Interzicerea TikTok în Noua Caledonie de către guvernul francez pe 14 mai, o premieră în Uniunea Europeană, are, de asemenea, doar o legătură îndepărtată cu „libera comunicare a gândurilor și opiniilor”.
Chiar înainte de războiul din Ucraina și din Gaza, alegerea neașteptată a lui Donald Trump în 2016 a încurajat o parte din elitele politice occidentale să-și asimileze adversarii cu dușmani interni sau cu agenți în solda Moscovei, ca pe vremea maccarthismului. După ce Trump a fost suspectat (pe nedrept) că a fost ales cu ajutorul președintelui rus, acest obicei s-a instaurat: „vestele galbene” în 2018, opozanții vaccinului în 2021, Jean-Luc Mélenchon în 2022, manifestanții împotriva reformei pensiilor în 2023, fermierii nemulțumiți în anul următor și chiar psihoza legată de ploșnițele de pat, toate au fost atribuite unor manevre ale Moscovei. În timpul unei dezbateri parlamentare despre Ucraina, pe 27 februarie, premierul Gabriel Attal a mers până la a spune: „Trebuie să ne întrebăm dacă trupele lui Vladimir Putin nu sunt deja în țara noastră. Vorbesc despre voi și trupele voastre, doamnă Le Pen.” În același timp, dar de data aceasta în Statele Unite, fosta președintă democrată a Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, pretindea că o parte din studenții mobilizați în favoarea Palestinei erau „legați de Rusia” și cerea ca Federal Bureau of Investigation (FBI) să investigheze acest subiect.
Eventuala existență a unei „coloane a cincea” americane sau a unor agenți francezi ai Tel-Aviv-ului nu pare însă să-i deranjeze pe responsabilii politici occidentali. Deputatul francez Meyer Habib (afiliat grupului Les Républicains), care a luat în considerare posibilitatea de a fi ministru în guvernul lui Benyamin Netanyahou, se comportă ca un influencer adesea grosolan în slujba armatei israeliene. De la 7 octombrie, numeroase primării, cum ar fi cele din Aix-en-Provence și Nisa, au arborat steagul israelian fără a acorda aceeași atenție civililor palestinieni. În 1969, după ce a decis să impună un embargo asupra livrărilor de arme franceze către Tel-Aviv, președintele Charles de Gaulle reacționa astfel la criticile presei: „Este remarcabil, și a fost remarcat, că influențele israeliene se fac simțite într-un anumit fel în mediile apropiate de informare (5).” Este la fel de remarcabil și acum, dar mult mai puțin remarcat.
Perimetrul libertăților publice se restrânge când refuzul cenzurii nu mai mobilizează decât pe cei care se dorește să fie reduși la tăcere. În Statele Unite, lupta legitimă împotriva rasismului, sexismului și homofobiei a fost însoțită, în special în universități, de dorința de a impune o ortodoxie progresistă menită să creeze un spațiu de socializare și educație lipsit de orice discriminare. Însă cele șase pagini de criterii de „diversitate, echitate și incluziune” impuse cadrelor didactice californiene — „admiterea că identitățile sociale și culturale sunt diverse, fluide și intersecționale”, „analizarea propriilor prejudecăți și strădania de a corecta greșelile pe care le-au cauzat” — amintesc mai puțin de libertate și mai mult de jurămintele de loialitate patriotică din timpul războiului rece (6). Dreapta a considerat inițial această nouă regulă a jocului ca fiind intolerantă, „wokistă”, etc., apoi a supralicitat cerând universităților să interzică orice susținere a cauzei palestiniene, susceptibilă să ofenseze studenții evrei.
De ce își însușesc elitele cultivate, liberale și deschise care conduc democrațiile metodele despoților pe care îi detestă? În primul rând, din cauza discreditării guvernanților. „Instituțiile încrezătoare și sigure pe ele însele acordă mai multe libertăți populației atunci când știu că se bucură de încredere și că nu au nimic de temut”, observă avocatul și jurnalistul Glenn Greenwald. „În schimb, când aceleași instituții își pierd creditul, devin mai autoritare și mai represive din cauza fricii (7).” Atunci ele discreditează sau cenzurează informațiile și opiniile disonante aplicându-le etichete infamante – fake news, extremism, discurs de ură, incitare la violență, apologie a terorismului.
Guvernul american a constrâns astfel Facebook și Twitter să suspende conturile unor utilizatori percepuți ca fiind ostili politicilor guvernamentale, chiar și atunci când conținutul mesajelor era corect sau făcea parte dintr-o dezbatere legitimă (8). Această subcontractare a cenzurii către oligopoluri private a prosperat în timpul pandemiei de Covid-19. Discutarea online a originii virusului era de facto interzisă pe platforme. În octombrie 2020, cu câteva zile înainte de alegerile prezidențiale, majoritatea marilor mass-media și rețele sociale au împiedicat, din proprie inițiativă, difuzarea unor documente compromițătoare găsite pe un computer personal abandonat de Hunter Biden și publicate de tabloidul conservator New York Post. Bazându-se pe o declarație a 51 de foști responsabili ai serviciilor de informații care vedeau în această dezvăluire o „operațiune de dezinformare rusă”, liderii editoriali ostili lui Trump au cenzurat ceea ce s-a dovedit a fi o informație exactă... dar abia odată ce tatăl lui Hunter Biden a fost ales președinte.
Cenzura progresistă se crede virtuoasă. Sprijinită pe o bază socială burgheză și cultivată, aceasta intenționează să protejeze țara de cutremurele populiste pe care un electorat popular mai puțin instruit decât ea le-ar putea favoriza. Ea asociază cu ușurință opiniile pe care le dezaprobă cu un deficit de informare, inteligență, măsură și nuanță. Și își plasează pedagogia, adesea directivă, sub semnul Iluminismului. O astfel de raționalizare a autoritarismului se generalizează atunci când stânga se aseamănă mai degrabă cu un amfiteatru de experți decât cu un front popular.
Dar pasiunea de a interzice profită și de lipsa de rezistență pe care o întâmpină. Confinare, carantină, auto-adeverințe de ieșire, obligația de a purta mască, inclusiv când ești singur în fața mării, pașaport sanitar/certificat verde: nicio putere politică, judiciară sau mediatică nu s-a opus avalanșei de măsuri excepționale luate în timpul pandemiei. Lăsând astfel liberă calea unei furii represive pe care o considera de această dată justificată, stânga educată, inclusiv cea libertară, a oferit un precedent nesperat adversarilor săi. La observația jurnalistei Ruth Elkrief, care considera „imposibil” să interzici purtarea vălului pe stradă, Éric Zemmour a obiectat: „Nu sunt de acord. Am închis în case șaizeci de milioane de francezi timp de șase luni. Cei care ieșeau erau supravegheați de poliție în timpul carantinei Covid. A fost imposibil, oare? Și acum îmi spuneți că nu putem împiedica câteva mii de femei să poarte vălul? Ba da, le putem interzice (9).”
Este oare „imposibil” să rezistăm acestei sete de interdicții, să rezistăm iluziei că cenzura va face să dispară conținuturile reprobabile, mincinoase, infame? Puțini își amintesc că, pe 29 decembrie 1978, Le Monde publica, „cu titlul și notele sale”, un text de Robert Faurisson care nega existența camerelor de gazare. Desigur, ziarul considera teza susținută de acest autor „aberantă”. Totuși, „pentru mai mulți dintre cititorii noștri, era indispensabil să judece pe baza documentelor”. Un istoric corecta în aceeași ediție a ziarului Le Monde „afirmațiile false ale apologeților nazismului”. Cotidianul acorda, așadar, cititorilor săi capacitatea de a judeca. În 2005, un refuz similar al cenzurii, de această dată privind legile memoriale referitoare la genocidul evreilor, al armenilor și la sclavie, a reunit șase sute de semnatari la fel de diverși precum Pierre Vidal-Naquet, Mona Ozouf, Pierre Nora sau Marc Ferro. Toți cereau „abrogarea acestor dispoziții legislative nedemne de un regim democratic” care pretindeau să dicteze istoricului, „sub amenințarea sancțiunilor, ce trebuie să caute și ce trebuie să găsească, și [care] i-au impus limite (10)”.
„Există o limită și anume că nu putem lăsa ideile intolerante să se manifeste liber”, părea să le răspundă recent Edwy Plenel, îngrijorat de ascensiunea extremelor. „Pentru a se proteja”, explica el, „o democrație nu poate accepta o libertate de opinie nelimitată pentru opiniile antidemocratice (11).” Cine stabilește limitele acestui discurs democratic? Protecția sugerată de Plenel, fondatorul Mediapart, implică oare aplicarea întregii societăți a cartei sale editoriale? Este preferabil să fii șocat uneori, decât să trăiești sub tutelă.
În martie 2021, după ce l-a criticat vehement pe Donald Trump — „un rasist, un sexist, un homofob, un xenofob, un mincinos patologic, un autoritar” — senatorul Bernie Sanders a adăugat totuși: „Nu mi se pare normal ca fostul președinte al Statelor Unite să nu mai poată să se exprime pe Twitter. Cineva foarte diferit ar putea fi interzis mâine.”
Mâine, e deja aici.
