Sfârșitul lunii iunie 1989, Place du Palais-Royal din Paris. Secția de contencios a Consiliului de Stat înregistrează cererea lui Raoul Georges Nicolo, consilier municipal al comunei Le Gosier din Guadelupa. Cu câteva zile mai devreme, pe 18 iunie, francezii și-au ales reprezentanții în Parlamentul European. Nicolo consideră că alegătorii din teritoriile de peste mări nu ar fi trebuit să participe la scrutin, deoarece nu locuiesc pe Bătrânul Continent. Argumentația sa este cuprinsă pe o singură foaie, iar judecătorii se străduiesc să o înțeleagă. Cu toate acestea, această cerere curioasă le oferă ocazia de a redacta o hotărâre determinantă pentru jurisprudență, probabil cea mai decisivă în ceea ce privește integrarea europeană. Un punct de cotitură, foarte politic, într-o lungă istorie.
În 1951, tratatul care instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) creează o curte de justiție. Aceasta trebuie să rezolve diferendele între statele membre, dar convenția nu o ridică deasupra tribunalelor naționale. În materie de drept internațional, Franța s-a ghidat din anii 1920 după doctrina numită „Matter” (după numele unui prim președinte al Curții de Casație, Paul Matter): un tratat între state prevalează asupra unei legi doar dacă este anterior ratificării sale. Este principiul legii-ecran: nicio normă, fie ea internațională, nu poate contraveni expresiei prin lege a voinței generale. În ceea ce privește Constituția, aceasta se situează întotdeauna la vârful ierarhiei normelor. După refuzul Comunității Europene de Apărare (CED) de către deputații francezi în 1954, tratatul de la Roma din 1957 are în principal vocația de a favoriza liberul schimb. Anul care urmează înființării Comunității Economice Europene (CEE), a 5-a Republică franceză înscrie doctrina Matter la articolul 55 al Constituției sale; în teorie, legea franceză ar putea pune în discuție principiile tratatului de la Roma. Această abordare contrazice pe cea a Comisiei Europene, care dorește să construiască un ordin juridic supranațional. Primul său președinte, creștin-democratul german Walter Hallstein, apără un federalism juridic în care tratatele ar face oficiul unei Constituții și ar fi bazate pe trei piloni: efectul direct — norma comunitară trebuie să se aplice, pe cât posibil, fără ca parlamentele naționale să adopte o lege; primatul — în caz de conflict cu dreptul național, dreptul comunitar prevalează sistematic; și uniformitatea — dreptul european se aplică peste tot în același mod, ceea ce implică încredințarea interpretării sale doar Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE).
În 1962, compania de transport van Gend en Loos contestă o taxă vamală olandeză. Printr-o procedură numită „renvoi préjudiciel" (trimitere către alte instanțe competente), judecătorii naționali solicită avizul CJCE. Într-o hotărâre din 5 februarie 1963, aceasta afirmă că articolul 12 al tratatului de la Roma, care interzice introducerea de noi taxe vamale în cadrul Pieței Comune, se impune statelor — cu alte cuvinte, că are efect direct — și că orice cetățean trebuie să poată apela la justiție pentru a statua asupra aplicării sale. Un an mai târziu, când un cetățean italian contestă naționalizarea industriei electrice de către guvernul său (cazul „Costa contra Enel”), CJCE merge mai departe. Judecătorii săi consideră că „spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatul CEE a instituit un ordin juridic propriu”. Sprijinind Comisia Europeană, aceștia consideră „că dreptul tratatului nu poate fi contracarat de un text intern de orice natură fără a-și pierde caracterul comunitar”.
În ciuda acestor hotărâri, supranaționaliștii continuă să se confrunte cu puterile politice (în special cu Franța lui Charles de Gaulle), dar și cu judecătorii naționali. În ordinea juridică franceză, trei instituții acționează ca instanțe supreme, fără o ierarhie între ele: Consiliul de Stat în domeniul administrativ — cel al litigiilor dintre administrație și cetățeni; Curtea de Casație în domeniul judiciar — cel al altor tipuri de contencios (civil, penal etc.); și Consiliul Constituțional, care asigură conformitatea legilor cu norma supremă. Iar, în anii 1960, niciuna dintre aceste instanțe nu se aventurează să contrazică abordarea gaullistă a suveranității naționale.
Contradicții de jurisprudență
Doar câteva jurisdicții locale se aliniază pe jurisprudența CJCE. Începând din 1967, Curtea de Apel din Paris pronunță mai multe hotărâri bazate pe o viziune supranaționalistă a dreptului european. Primul său președinte, Adolphe Touffait, nu și-a ascuns niciodată convingerile comunitare. Militant al aceleași cauze, fostul deputat (democrat-creștin) Pierre-Henri Teitgen deschide în 1965, la Facultatea de Drept din Paris, primul centru universitar dedicat exclusiv studiului activităților economice și juridice ale comunităților europene. În anii următori, universitățile de provincie creează centre de documentare europeană. Aceste inițiative permit convertirea viitoarelor elite franceze la primatul dreptului european. „Poate că am fost mai util cauzei care îmi este dragă la universitate decât în dezbaterile parlamentare”, se felicită Teitgen în Memoriile sale. În aceeași perioadă, École nationale d’administration (ENA) introduce un curs de drept comunitar, încredințat lui Henri Mayras, judecător la CJCE.
În 1968, Touffait se alătură Curții de Casație. Trei ani mai târziu, în calitate de avocat general, el susține într-un caz destul de asemănător cu cel olandez van Gend en Loos: compania de cafea Jacques Vabre invocă tratatul de la Roma pentru a contesta un articol din codul vamal francez introdus de legislator în 1966. În concluziile sale, Touffait încurajează Curtea să consacre primatul dreptului european, o decizie „a cărei rezonanță va depăși cu mult granițele țării noastre ”. Pe 24 mai 1975, Curtea dă dreptate reclamantului și renunță la principiul legii-ecran.
Hotărârea stârnește o vie controversă în mediile juridice și instaurează o contradicție evidentă între ordinea administrativă și cea judiciară. Consiliul de Stat și Consiliul Constituțional își mențin, de fapt, pozițiile: dreptul european aparține dreptului internațional clasic. Profesora de drept Jacqueline Dutheil de la Rochère își exprimă îngrijorarea: „Contradicția de jurisprudență între cele două cele mai înalte jurisdicții, cea administrativă și cea judiciară, creează o situație îngrijorătoare. Cum să credem, de fapt, că parlamentarii, presați de opinia publică, nu vor fi tentați să introducă proiecte contrare angajamentelor noastre comunitare dacă sunt asigurați că, oricum, Consiliul de Stat le va da dreptate împotriva Bruxelles-ului?”
Această îngrijorare va rămâne teoretică. Victoriile electorale ale lui François Mitterrand în 1981 și ale lui Helmut Kohl în Germania în 1982 contribuie, dimpotrivă, la relansarea construcției europene. Socialiștii francezi numesc în Consiliul Constituțional noi membri, care se dovedesc a fi mai favorabili integrării comunitare. În decizia lor din 3 septembrie 1986 referitoare la condițiile de intrare și ședere a străinilor în Franța, „înțelepții” consideră că „aparține diverselor organe ale statului să vegheze la aplicarea [acestor] convenții internaționale în cadrul competențelor lor respective”. Implicit, ei invită Consiliul de Stat să-și alinieze jurisprudența la cea a Curții de Casație.
În același an, Actul Unic stabilește un nou obiectiv pentru finalizarea Pieței Comune până la 31 decembrie 1992. În 1987, Marceau Long devine vicepreședinte al Consiliului de Stat, iar în 1988, prim-ministrul Michel Rocard îi încredințează conducerea unui studiu asupra relațiilor dintre dreptul național, dreptul internațional și dreptul european. În scrisoarea sa de misiune, șeful guvernului subliniază că „realizarea Pieței Comune cere în (…)
