“Mulțumesc partenerilor noștri, Ambasadei Franței și Institutului Cultural Francez, pentru sprijinul care a făcut posibilă această dezbatere. Sunt cu atât mai recunoscător cu cât acest sprijin a fost necondiționat, plasând discuțiile care urmează sub auspiciile libertății de exprimare.
Despre libertatea de exprimare și manipularea dreptului la informație în era rețelelor sociale vom vorbi cu invitații noștri: Renate Weber, Avocatul Poporului; Anne-Cécile Robert, jurnalistă la Le Monde diplomatique; și Paul Dragoș Aligică, profesor la Universitatea din București.
Ne aflăm, istoric vorbind, în era post-Twitter Files. Adică după scandalul care a dezvăluit că actori guvernamentali interveneau asupra serviciilor de moderare ale rețelelor sociale, contravenind Primului Amendament al Constituției americane, restricționând opinii și voci diverse. Știm acum toate acestea, dar le știm doar retrospectiv, datorită audierilor lui Matt Taibbi și Michael Shellenberger în fața Congresului american despre conținutul fișierelor Twitter (1).
Însă, dacă pentru cetățenii americani este posibil să invoce Primul Amendament, ce se întâmplă cu noi, europenii? Care sunt drepturile noastre? Oare suntem doar niște subiecți? Putem invoca în România articolul 31 și dreptul constituțional la informație? Și, în final, ce rămâne din democrație dacă jocul este distorsionat de tehnologii atotputernice? Și cum putem reveni la o stare ideală de liberă circulație a ideilor și informațiilor, permițând funcționarea democrației?"
Stéphane Luçon, Director al ediției române, Le Monde diplomatique
Social media: instrument de informare sau de manipulare?
- Intervenția doamnei Renate Weber, Avocatul Poporului:
În 2018 am avut o întâlnire în Parlamentul European, organizată de grupul politic din care făceam parte, ALDE, cu doi tineri istorici și analiști politici olandezi, considerați un adevărat fenomen al zilelor noastre.
La remarca mea privind ușurința cu care oamenii se lasă păcăliți de ceea ce se spune pe rețelele sociale și întrebarea ce anume se poate face pentru a ne apăra de astfel de manipulări, uneori grosolane, răspunsul a fost că asta se întâmplă în țările din est pentru că nu suntem suficient de educați ca să discernem între adevăr și minciună, că tinerii din vest sunt mult mai bine pregătiți din acest punct de vedere. Aproape că i-am crezut. Aproape.
Dar în 2020 a venit pandemia și am văzut cu toții cum au ales adevărul și cum au rezistat tinerii și adulții din vest la manipulările de pe rețelele sociale. Și i-am compătimit. Semnale multiple fuseseră și până atunci privind felul în care rețelele sociale sunt utilizate pentru a susține anumite politici guvernamentale, pentru a transmite mesajele pe care le vor unele guverne.
Să ne înțelegem: nu e nimic surprinzător în faptul că rețelele sociale sunt folosite din plin pentru a promova unele idei și a le cenzura pe altele - înainte era folosită presa clasică, scrisă, radioul, televiziunea. Doar cine e completamente naiv poate să creadă că a existat vreodată presă complet independentă. Evident, presa este purtătoarea unor mesaje care reflectă ideologia proprietarilor de presă, dar și a jurnaliștilor, ceea ce e absolut firesc. Sigur, multă vreme s-a făcut distincție clară între opinii și informarea factuală, care trebuia verificată, tocmai pentru a respecta dreptul oamenilor de a fi informați în mod corect. Nici atunci nu era ceva respectat în mod absolut, dar exista totuși această obligație, iar când se dorea manipularea, inclusiv prin transmiterea de informații false sau deformate, prezentările erau ceva mai sofisticate. Jurnaliștii își demonstrau talentul în astfel de cazuri.
Acum mijloacele sunt mai numeroase, deloc mai sofisticate, dimpotrivă, se minte chiar mai ușor și se cenzurează la fel de ușor, dar mult mai repede, practic instantaneu sau chiar în avans și la o scară teritorială uriașă, de multe ori chiar la nivel global.
Pe mine mă preocupă rolul statelor în acest context. Nu al celor care dirijează rețelele sociale. Dați-mi voie să mă explic. După al doilea război mondial s-a depus mult efort pentru a avea o legislație internațională care să recunoască și să protejeze drepturile omului. Greu de tot, dar s-a reușit atât la nivelul Organizației Națiunilor Unite cât și la nivelul diferitelor continente. Ei bine, cele care au semnat aceste tratate internaționale sunt statele. Guvernele s-au angajat să protejeze drepturile omului și să-i sancționeze pe cei care le încalcă, indiferent de statutul acestora. Nu contează că sunt autorități administrative sau organisme private, toți trebuie să respecte drepturile și libertățile fundamentale, între ele libertatea de exprimare și dreptul la informație. Iar cine le încalcă, trebuie sancționat. Ce vedem noi când e vorba de rețelele sociale? Că acestea își fac propriile politici de cenzurare a libertății de exprimare, vorbind de niște standarde ale comunității decise de cei care dirijează aceste platforme și mai ales interpretează nerespectarea acelor standarde după cum au chef sau le iese din niște algoritmi numai de ei știuți.
Iar guvernele tac neputincioase. Deși lor le revine obligația de a proteja respectarea drepturilor noastre. O să-mi spuneți că noi înșine am fost de acord cu acest tip de cenzură atunci când am aderat la aceste platforme. FALS. Pentru că vorbim de rețele sociale și platforme care activează cu acordul statelor în care pătrund. De pe teritoriul acestor state obțin profituri uriașe prin reclame, ele nu sunt cenzurate de statele unde au membri, deci functionează și legislația din acele state trebuie să li se aplice. Inclusiv dreptul la liberă exprimare, la informare corectă și dreptul de a avea o cale de atac în justiție atunci când celelalte drepturi au fost încălcate. Ori, ni se spune de către guverne că nu pot face nimic pentru că aceste platforme sunt înregistrate juridic în alte state! Ceea ce mie mi se pare în cel mai bun caz o glumă nefericită sau o dovadă de incompetență. Repet, acele rețele sociale și platforme câștigă bani nu într-un univers abstract, ci de la firme și persoane care se află pe teritoriul statelor unde au membri.
Și atunci, firește, că m-am întrebat de ce statele sunt atât de permisive cu aceste noi forme de comunicare! Nu pot să nu-mi aduc aminte de audierea lui Marc Zuckerberg în Parlamentul European, când liderii din Parlament mai degrabă răspundeau ei înșiși la întrebări, decât cel chemat pentru asta (2). Și lucrurile au continuat pe formula business as usual. Sau să ne aducem aminte de audierea aceluiași în Congresul Statelor Unite. Glumă mai nefericită ca acea audiere rar am văzut! (3)
De ce? Evident nu am un răspuns ferm, dar, fără să cad în păcatul conspiraționismului, pot să mă gândesc la ce înseamnă accesul la datele alegătorilor, care e o realitate deja recunoscută, așa s-au produs alegeri, așa a fost posibil Brexitul, așa s-au acoperit afaceri năucitoare. Eu nu vorbesc aici de inamicii din exterior ai statelor democratice. Acelora nu le găsesc vreo scuză, dar le înțeleg acțiunile și intențiile de destabilizare. Eu vorbesc de cei care sunt dintre noi și printre noi. Repet, fără a fi adepta teoriilor conspiraționiste, nu pot să nu văd felul în care statele, guvernele au favorizat aceste rețele sociale, le-au lăsat să-și facă de cap, dând impresia că le folosesc la rândul lor atunci când e nevoie.
Și a venit pandemia care mi-a confirmat, din păcate, temerile anterioare. Departe de mine ideea de a susține că pandemia nu a existat sau virusul nu a existat. Dar azi, trei ani mai târziu se recunoaște că măsurile luate au fost excesive, nejustificate, în orice caz după trecerea primelor două-trei luni de panică de la început.
Și ce am constatat în timpul celor doi-trei ani de pandemie? Că un cenzor universal și de neatins zburdă pe toată planeta, anume rețelele sociale! Un cenzor care nu admitea sub nici o formă alt discurs decât cel oficial al guvernelor, un cenzor care a interzis exprimarea opiniilor critice, care a permis doar propagarea acelor informațiilor convenabile guvernelor și măsurilor lor de restricții, restricții până la aneantizarea unor drepturi și libertăți. Chiar să fie doar o coincidență? Eu personal nu cred. Dimpotrivă, mai degrabă cred că au fost de conivență cu guvernele, le-au făcut jocurile, iar prețul acestei cenzuri universale este posibilitatea lor de a continua nu doar să se îmbogățească, ci mai ales să controleze. Pentru că în acest moment nu e deloc sigur că rețelele sociale sunt ele cele folosite de guverne, ci pare să fie tot mai clar că și ele la rândul lor influențează major guvernele și deciziile acestora.
Unde suntem noi, oamenii obișnuiți în această rearanjare a lucrurilor? Aș zice că suntem singuri, pierduți, zbătându-ne între, pe de o parte, incapacitatea de a impune statelor să-și respecte obligațiile de apărare a drepturilor și libertăților și, pe de altă parte, lipsa de interes a tot mai multor oameni, mai ales tineri, în ce privește drepturile lor și ale celorlalți. Din păcate, asistăm la diminuarea gândirii critice, pe alocuri chiar la dispariția ei, iar cauzele sunt mult prea complexe pentru a le discuta aici. Evident, există și excepții, dar ele sunt mai degrabă marginale și chiar izolate, din nou rețelele sociale având o contribuție în acest sens.
Constatarea mea personală, însă, nu de acum ci de ani de zile, este că, paradoxal, exact în țările care au trăit în dictatură, gândirea critică este mai prezentă, pentru că neîncrederea în guverne a fost atitudinea firească zeci de ani, iar în prezent suspiciunea că guvernele ar putea ascunde ceva, ar putea avea interese care să nu coincidă cu ale populației este mai mare. În vreme ce în democrațiile stabile ale vestului această suspiciune nu se manifestă decât la un mic segment de populație. Gradele de supușenie din timpul pandemiei susțin această observație. Evident însă, noile generații, care n-au cunoscut autoritarismul sau dictatura, sunt mult mai permisive și încrezătoare în ceea ce le oferă ca informație guvernele și rețelele și platformele sociale.
Ce putem face? Nu mare lucru. Pentru că, repet, bătălia nu mai e cu guvernele, ci mai ales cu semenii noștri care cred, unii până la fanatism, în niște entități abstracte care au pătruns în viețile noastre și ne modelează, deci ne controlează comportamentele sociale, economice și implicit politice. Un lucru însă cred că nu trebuie făcut: să nu cerem guvernelor să le cenzureze. Nici rețelele sociale, nici internetul în general. Sigur, cu excepția acelor situații când e vorba de protejarea copiilor, dar asta este o altă discuție. Dimpotrivă, diversificarea surselor de informație și libera circulație a acestora ar trebui să fie răspunsul la eforturile de manipulare care se manifestă tot mai mult în ziua de azi.
Renate Weber - Avocatul Poporului
Privatizarea controlului libertatii de exprimare
- Intervenția doamnei Anne-Cécile Robert, Jurnalistă, Le Monde diplomatique:
Bună ziua. Îmi cer scuze pentru întârziere și mulțumesc doamnei Weber pentru intervenția sa, care deschide multe teme de reflecție.
Mi se pare, într-adevăr, că atunci când vorbim despre rețelele sociale, există mai multe tipuri de confuzii.
Prima este că aceste rețele sociale, care sunt spații în care ne exprimăm ca cetățeni, sunt deținute de companii care gândesc ca niște companii cu interese financiare. De exemplu, concret, pentru noi cei din presă - eu sunt jurnalistă și lucrez pentru Le Monde diplomatique - asta înseamnă că atunci când publicăm ceva pe rețelele sociale, suntem dependenți de logica acestor rețele, care nu au nimic de-a face cu presa, ci se ocupă, de exemplu, cu divertismentul sau publicitatea. Aceste rețele, concret, și asta se întâmplă acum, ne retrogradează publicațiile, le fac invizibile, le trec pe planul secund. Și noi nu putem face nimic în acest sens, suntem dependenți de ele.
Cealaltă confuzie, legată de prima, este că pe rețelele sociale nu se face distincția între ceea ce este o informație și ceea ce este pur și simplu un fapt, o opinie care circulă. Adică, se întreține o confuzie între ceea ce este o informație lucrată de profesioniști, susținută, verificată, documentată și starea de spirit a cuiva, opinia, sentimentele. Totul este confuz și totul este pus pe același plan.
Din punctul de vedere al rețelelor sociale, un ziar precum Le Monde diplomatique este tratat ca orice altă sursă și nu beneficiază de o protecție specială. Poate fi marginalizat, un articol foarte serios poate fi ascuns pentru că algoritmul Facebook sau algoritmul X a decis că există un conținut care nu-i place.
Astfel, toată munca pe care am depus-o este măturată, ascunsă, distrusă, de fapt, de o mașinărie.
După cum știți, Uniunea Europeană a adoptat un regulament pentru a încerca să impună reguli de conduită rețelelor sociale. Este o directivă numită DSA. Și această directivă, care aduce într-adevăr unele progrese în termeni de control, ridică de asemenea numeroase probleme deoarece întreține cele două confuzii pe care le-am expus mai devreme.
În primul rând, această directivă nu distinge între media, ziare și restul surselor de informații, ceea ce este deja în sine o problemă, așa cum am spus. Cealaltă problemă ridicată de această directivă este că delegă controlul libertății de exprimare către companiile private însele.
Adică, este o companie privată, cu logica sa de companie privată, care este, deci, financiară, care va decide ce este publicabil sau nu. Avem astfel o formă de privatizare a controlului libertății de exprimare de către companii, în timp ce ar putea fi, de exemplu, judecători cei care ar face asta. Și acest control asupra rețelelor sociale, după cum știți, este efectuat de algoritmi despre care nu știm prea multe.
Adică, Meta, Facebook, X configurează algoritmii într-un mod total opac și pe criterii foarte vagi. Ei vor lupta împotriva „urii”, vor lupta împotriva, nu știu, „nudității” sau „pornografiei”, dar cu criterii atât de vagi încât orice poate fi, în final, sancționat arbitrar.
În cazul evenimentelor din Orientul Apropiat, de exemplu, am constatat că Meta a asociat cuvântul „palestinian” cu „terorist”. Sau când scriai „Hamdoulilah” (N.T. „Slavă Domnului”), erai imediat asociat cu „terorist”. Ceea ce a determinat organizația Amnesty International să denunțe o moderare excesivă a conținuturilor în arabă și o moderare potențial discriminatorie. Și o inegalitate de moderare a tot ceea ce vine în limba arabă (4). Este o organizație foarte serioasă, Amnesty International, care a dedus asta și care consideră că este o atingere a drepturilor fundamentale ale palestinienilor și, de asemenea, a respectării dreptului internațional umanitar.
Și în alte cazuri, cum ar fi cel al Rohingya, știți, care sunt amenințați, masacrați în Myanmar, este invers. Există atât de puțină moderare încât Facebook a lăsat să treacă apeluri la ură, în care Rohingya erau tratați ca niște câini, se făceau apeluri la distrugerea lor, și acolo nu era nimeni. În unele cazuri, avem un exces de moderare, iar în altele, absolut nicio moderare pentru lucruri extrem de grave (5).
Cred că timpul care mi-a fost alocat este pe cale să se termine. Toate aceste probleme pot fi rezolvate. Într-adevăr, vedem că avem multe de făcut și că această logică comercială și logica algoritmilor este dură și impunătoare, dar nu este fără soluție. Există multe asociații, mulți activiști care au propus contra-modele, în special cu platforme descentralizate, libere, permițând interacțiuni - deci nu suntem fără soluții.
Ceea ce lipsește este raportul de forțe civic și politic pentru a impune, în special Comisiei Europene, care iubește prea mult companiile private după părerea mea, reglementări care ar fi mai favorabile intereselor cetățenilor și drepturilor fundamentale descrise foarte bine de doamna Avocat al Poporului.
Anne-Cécile Robert, Jurnalistă, Le Monde diplomatique
Magnitudinea și complexitatea problemei
- Intervenția domnului Paul Dragoș Aligică, Profesor, Universitatea din București:
Sarcina mea în momentul de față este în același timp și ușoară, și dificilă. Este ușoară pentru că antevorbitoarele mele au prezentat o foarte exactă introducere în diagnoza problemei cu care ne confruntăm. Sarcina e însă dificilă pentru că, în continuare, deși îmi este ușor să construiesc pe fundamentele care au fost articulate de dumnealor, avem în față o provocare imensă, imposibil de abordat satisfăcător într-un cadru atât de strâns.
În scurta mea intervenție, am de gând să fac două lucruri. Unul, să subliniez magnitudinea provocării și doi, să prezint câteva aspecte care țin de structura mai generală a problematicii respective, pentru că ceea ce vedem aici în discuția de până acum, în principiu, sunt doar simptome ale unei transformări extraordinar de profunde a întregului sistem de organizare socială, umană, la începutul secolului XXI.
Să începem cu magnitudinea pură și simplă. Care este magnitudinea fenomenelor relevante? Doamna Weber se întreba de unde își trag forța aceste entități. Să ne gândim la lucrul următor, ca început de răspuns. În 2022, Facebook are cea mai mare prăbușire la bursă din istoria Facebook și din istoria bursei. Știți cât a fost prăbușirea respectivă? 230 de miliarde de dolari. Știți cât a fost produsul intern brut al României în 2022? Cam 300 de miliarde de dolari. Deci, în ziua în care a avut loc acea prăbușire la bursă, am făcut un calcul simplu. Cum arată o structură de lobby care se poate folosi la Bruxelles sau în Washington de 1% din câștiguri sau din prăbușirea la bursă la asemenea magnitudine?!
Nu vorbesc de avantajul pur tehnologic sau informațional al controlului unor infrastructuri, platforme sau baze globale de metadate. Vorbesc de o imensă putere politică și economică. Vorbesc de vechea și tradiționala capacitate financiară și de posibilitatea convertirii acesteia în acces, influență, privilegiu sau pur și simplu lobby corporatist. Avem aici, ca să zic așa, un început de răspuns cu privire la magnitudinea forțelor cu care ne confruntăm și aparentele paradoxuri ale modului neîngrădit cu care acestea instrumentează cronic abuzul.
Al doilea exemplu. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla în România dacă am constata că avem un lanț de supermarketuri, cum ar fi Auchan, de pildă, sau Kaufland, sau dacă vreți Walmart, care a pătruns în toate orașele țării, în toate comunitățile țării și afectează într-un fel sau altul, direct sau indirect, structura de alimentare a 80-90% din familiile și gospodăriile românilor. Și descoperim că acolo sunt produse contrafăcute într-o manieră sistematică, se fură la cântar, se manipulează contracte, se speculează clientul, se vând substanțe dăunătoare adictive, că acolo se practică specula monopolistă, că acolo are loc malpraxisul economic cel mai agresiv și cel mai rudimentar. Pe scurt, o megaentitate care face în domeniul alimentar ceea ce face Facebook în domeniul informațional. O entitate care pune în pericol în mod direct sau indirect siguranța alimentară a unei imense părți a populației României. Am vrea să răspundem pe cale legală acestei situații, nu?
Iar în contextul ăsta mergem și vedem că n-avem cu cine să vorbim! Nu există o entitate juridică, un sediu, o persoană responsabilă juridic, un manager de țară, un factor responsabilizat în fața legilor sau Constituției României. Nu există o reprezentanță. Nu există o interfata umană natională cunoscută public, responsabilizată legal. Nu există capacitatea de a folosi structurile de guvernanță naționale românești pentru a preîntâmpina sau pentru a chema să răspundă, a pedepsi, o astfel de încălcare elementară a ceea ce cunoaștem cu privire la siguranța alimentară.
Gândiți-vă: Asta se întâmplă pe bază curentă în România, unde Facebook a câștigat un cvasi-monopol (vendor lock-in) în ceea ce privește structura de informare și e parte a unei structuri oligopolice, care controlează acum abuziv fluxurile pe care le domină. Este uluitor, este bulversant când realizezi că e posibil să ai atâta putere și beneficii economice și să te eludezi tuturor responsabilităților.
Și stăm senin și ne uităm și spunem: "E în regulă asta." Doar materialismul cel mai rudimentar și ignoranța iresponsabilă pot explica de ce oamenii nu sunt oripilați de o astfel de situație.
Nu pot să mă abțin, apropo de magnitudinea problemei: Ne aflăm la târgul de carte. Tot târgul ăsta de carte, tot ceea ce vedem aici, este un fenomen care este bazat pe un singur principiu, principiul libertății de expresie. Exact acest principiu pe care aceste noi structuri îl calcă cu nonșalanță în picioare. Dacă ar fi după aplicarea standardelor comunității de pe Facebook, sau a standardelor ideologice promovate de aceste corporații, atunci mai mult de jumătate din tot ceea ce vedem în jur la aceste standuri, ar fi interzis sau shadow banned. O altă parte ar fi masiv cenzurată cu părți întregi eliminate sau rescrise.
Prin urmare, noi ceea ce discutăm aici, nu discutăm o notă de subsol științifică sau analitică sau legală. Nu sunt dezbateri de salon sau speculații intelectuale.
Noi discutăm cea mai importantă problemă concretă, practică pe baza căreia se ridică sau nu arhitectura unei societăți libere în secolul XXI. Noi discutăm despre fundamentul ordinii sociale care face posibil ca toți acești oameni din jurul nostru care lansează cărți mai mult sau mai puțin interesante mai mult sau mai puțin ancorate în realitate mai mult sau mai puțin speculative intelectual, se poate să-și vadă de treaba lor să se bucure de ceea ce fac fără controlul, monitorizarea sau îngrădirea intereselor lor intelectuale sau a libertății lor de expresie. Nu mai spun că principiile și lucrurile pe care le discutăm noi aici sunt esențiale pentru profesiile legate de jurnalism, mass-media, scriitori, artă, cultură. Așadar, ar trebui pe drept să spunem că suntem stupefiați de modul naiv în care oamenii privesc, de nonșalanța cu care oamenii se raportează la lucrurile astea.
Care e răspunsul? Luăm de bune lucruri care au fost câștigate de antemergătorii noștri, în special în civilizația occidentală, într-o luptă sistematică de sute de ani pentru a construi această structură de instituții pe care noi am moștenit-o și care în acest moment este sub o presiune formidabilă. Ar trebui să realizăm că, dacă nu răspundem acestei provocări și nu ieșim din letargie, se apropie un moment în care jocurile vor fi închise și va fi prea târziu. Și aici e partea a doua a intervenției mele.
Toate aceste probleme ar putea să fie văzute ca fiind pur și simplu distorsiuni ale structurilor instituționale și ale practicilor familiare nouă din secolul XX. Ni se spune: se întâmplă ce se întâmplă acum, dar vom reveni la normal mai devreme sau mai târziu. Când, cum, în ce fel, nu ni se mai spune. Pur și simplu exprimă o speranță care apoi este confundată cu o predicție. Dar asta este o interpretare superficială și iresponsabilă. În realitate, ceea ce vedem aici este ceva mult mai profund, de o magnitudine fără precedent.
În realitate, asistăm la nașterea unui nou sistem economic, politic, de guvernanță, instituțional, a unei noi ordini, a unei noi lumi. Repet, analiza naivă spune că ne aflăm în fața unor distorsiuni instituționale, că tot ceea ce trebuie să facem este să reacționăm, să ajustăm aici și acolo aspecte legislative și ne întoarcem “natural” astfel la vremurile bune.
Realitatea este alta. Realitatea este că nu mai există drum înapoi. Ne aflăm în fața celei mai mari transformări instituționale, culturale, economice, tehnologice din istoria omenirii.
Nu există decât două astfel de momente în istoria omenirii care se pot asemăna vag cu ceea ce trăiesc generațiile aici de față. Și aceste două momente sunt, acum 12.000 de ani, Revoluția Neolitică, când strămoșii noștri au trecut de la grupuri de culegători-vânători la agricultură și prin asta au creat structurile civilizațiilor agrare, statele, au inventat scrierea. Al doilea astfel de moment este Revoluția Industrială, când aproximativ acum 200 de ani, în Occidentul Europei, a avut loc o transformare masivă de la societățile agrare la cele industriale.
În ultimii 50 de ani s-a pus în mișcare și apoi s-a accelerat o transformare care depășește ca magnitudine, amplitudine, profunzime, orice a existat în trecut asemănător cu asta. Și este vorba de Revoluția Cibernetică. A treia mare transformare. Iar toate aceste forme de organizare, organizații și structuri pe care noi le avem în discuție aici, platformele și forțele din spatele lor sunt directa expresie a Revoluției Cibernetice. Vedem cum acești mutanți organizaționali și tehnologici pun presiune asupra instituțiilor și ordinii politice și economice, așa cum o cunoaștem noi din civilizația industrial-agrară construită de antemergătorii noștri. Cu fiecare an, această presiune crește și este amplificată.
Care este natura acestei revoluții? Cum s-a ajuns aici? Adică la lumea care se manifestă prin situațiile descrise de doamna Robert și doamna Weber? Vă aduceți aminte că în mass media și mediul academic am vorbit până mai alaltăieri de Revoluția Informațională și Revoluția Cunoașterii. Mantra spunea asta: Revoluția Informațională a democratizat accesul la informație, permițând indivizilor din întreaga lume să se informeze și să se educe independent de structurile tradiționale de putere. Revoluția Cunoașterii a amplificat această tendință, oferind unelte și platforme prin care oamenii pot crea, distribui și accesa cunoștințe specializate, contribuind la emanciparea personală și profesională. Aceste revoluții au transformat indivizii din consumatori pasivi de informație în participanți activi la procesele de învățare și inovare, deschizând calea pentru o societate mai informată și mai implicată. Pe scurt, forțe eliberatoare.
Iar astăzi, într-o bună zi, în jurul anilor 2020, deși știam că suntem în societatea informației, știam că suntem în societatea cunoașterii, suntem în societatea care ne eliberează prin informație și cunoaștere, brusc ne-am trezit într-o zi și am descoperit că ne aflăm într-o societate a controlului. Cum a fost posibil?! Ce se întâmplă? E bulversant...
Să facem puțină arheologie conceptual-intelectuală și semantică în istoria recentă. Știam că, istoric, toate lucrurile astea au pornit, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, prin ceea ce am numit Revoluția Cibernetică. Norbert Wiener, marele matematician, este cel care a creat acest termen și cel care a impus ideea de cibernetică și de revoluție cibernetică.
Mai târziu, în mai puțin de 10 ani, un alt mare matematician, Shannon, a preluat ideile lui Norbert Wiener și a început să discute despre informație și revoluția informației. Nimic problematic în asta. Putem să spunem “revoluție cibernetică”, “revoluție informațională”, tot aia este... “revoluție eliberatoare”, chestiune de accent, de pură pedanterie terminologică...
Dar să ne întoarcem la termenul inițial, termenul de cibernetică. Știți de unde vine și care este rădăcina cuvântului? Cuvântul „cibernetică” provine din grecescul „kybernetes” care înseamnă „guvernator”, “cel în control” sau „timonier”. Termenul a fost folosit pentru prima dată în sens modern de către Norbert Wiener în lucrarea sa din 1948 intitulată „Cybernetics: Or Control and Communication in the Animal and the Machine”.
Wiener a ales acest termen pentru a descrie studiul sistemelor de control și comunicare atât în organismele vii, cât și în mașini, subliniind interdependența dintre controlul informației și funcționarea sistemelor. Așadar: guvernator, controlor, cel care ține în mână frâiele, cârma. Cibernetica este teoria controlorului, a guvernatorului... O teorie a controlului și sistemelor de control... Deci, cu alte cuvinte, revoluția cibernetică este revoluția controlului.
Inițial în cibernetică este vorba de construirea a unor sisteme de control în care informația funcționa pe post de feedback, în sensul în care dacă vrei să conduci un sistem într-o anumită direcție, ai nevoie de informație ca să calibrezi ghidarea direcției torpilei, pentru că de acolo a început totul. Deci informația era un element într-o structură de control. Mai târziu, informația a trecut pe primul plan, problema controlului a trecut pe planul secund. Am continuat să dezvoltăm sistemele respective – monitorizare și control – pe baze informatice, cu controlul pe plan doi, ca o chestie secundară, irelevantă...
Ne-am luat cu vorba, cum ar veni. Iar într-o bună zi, în jurul anilor 2020, noi ne-am dus seara la culcare. Știam că suntem în societatea informației, știam că suntem în societatea cunoașterii, suntem în societatea care ne eliberează prin informație și cunoaștere. Și ne-am trezit într-o bună dimineață și am descoperit că ne aflăm într-o societate a controlului. Una însă care avea obrăznicia să pretindă că este avangarda libertății și democrației.
N-ar trebui să fie nicio surpriză. Cibernetica este știința controlului. Dezvoltarea ei a creat sisteme de monitorizare și control și, treptat, a creat premisele constituirii unei societăți totale, a controlului total. Noul univers care se ridică în fața noastră este un univers al controlului. Iar dacă nu răspundem intelectual, instituțional și cultural, la nivel individual, de familie, de comunitate, de națiune și internațional la această provocare, acest univers se materializează sub ochii noștri, reducând din ce în ce mai mult gradele de libertate și spațiile de acțiune pe care le mai avem.
Mulțumesc foarte mult pentru invitația de a participa și vreau să mulțumesc în mod deosebit Institutului Francez și Ambasadei Franței care au făcut posibilă o astfel de discuție. Este o discuție despre marea problemă a vremurilor noastre, al lumii contemporane și apreciez cu gratitudine imensă faptul că, de la înălțimea prestanței și autorității pe care o au, aceste instituții au decis să încurajeze un spațiu al unei dezbateri libere, o contribuție la eforturile noastre colective de a răspunde la aceste provocări istorice imense.
Paul Dragoș Aligică, Profesor, Universitatea din București
Un atac în instanțele din România
Întrebare S. Luçon: "Înțeleg direcția în care s-a îndreptat lumea, dar nu putem să rămânem pasivi și cred că ar trebui să fie inițiată o acțiune colectivă de tip „class action” împotriva rețelelor sociale, în baza articolului 31 din Constituția României, de exemplu, pentru a contesta deciziile de cenzură, de deamplificare și de manipulare luate de acestea."
Renate Weber, Avocatul Poporului: "Eu am sfătuit mulți avocați să facă acest lucru. Să atace în instanțele din România deciziile pe care le-au luat rețelele sociale. Nu pot să mă duc eu, că nu pot. Am rugat avocați, care sunt avocați în România, dar din păcate au ales calea Irlandei: nu știu dacă e cea mai bună soluție, pentru că până la urmă, în opinia mea, într-adevăr, trebuie rezolvat aici. Fiecare trebuie să încerce în țara lui. Încă mai sper că poate vor fi avocați care vor face acest lucru."
