Lucrurile merg prost pentru Kiev și aliații săi. În ciuda sumelor considerabile investite pentru a sprijini armata și economia sa după invazia rusă — 160 de miliarde de euro cheltuiți până la mijlocul lui februarie 2024 —, Ucraina se confruntă cu dificultăți majore: după eșecul contraofensivei sale în vara anului 2023, a trebuit să se retragă din orașul Avdiivka, din Donbas, în timp ce trupele ruse continuă să câștige teren. Avantajul tehnologic al armelor occidentale nu a făcut diferența. Munițiile sunt insuficiente. Ajutorul militar american este blocat în Congres, posibil pe termen lung. Promițând să rezolve conflictul în „douăzeci și patru de ore”, candidatul republican Donald Trump a amenințat că nu va mai oferi „niciun ban” Ucrainei dacă este ales. De asemenea, „raportul de foc” se degradează: cinci, chiar zece obuze trase de partea rusă pentru unul singur de partea ucraineană, conform estimărilor. Diferența demografică între Ucraina și adversarul său devine tot mai evidentă. Într-un interviu acordat revistei The Economist publicat pe 1 noiembrie 2023, fostul comandant-șef al forțelor armate ucrainene, generalul Valeri Zaloujny, și-a exprimat îngrijorarea că „mai devreme sau mai târziu (...) vom constata că pur și simplu nu avem suficienți oameni pentru a lupta”.
Acest impas ar fi putut duce la o revizuire a strategiei europene. Totuși, la sfârșitul lui februarie, domnul Emmanuel Macron a folosit știrile proaste venite de pe front și de la Washington ca pretext pentru a supralicita în aceeași direcție, trecând totodată un prag particular: în urma conferinței de la Paris, care a reunit douăzeci și unu de șefi de stat și de guvern aliați ai Kievului, președintele francez a anunțat, pe 26 februarie, posibilitatea trimiterii de „trupe la sol”. Această declarație a provocat reacții vehemente din partea multor omologi europeni ai săi: ar fi vorba de o configurație fără precedent de la începutul erei nucleare. În Vietnam, soldații americani se confruntau cu luptători înarmați de URSS; în Afganistan, trupele sovietice luptau împotriva talibanilor susținuți de Washington. Dar niciodată armatele a două puteri nucleare nu s-au confruntat direct, nici măcar pe un teritoriu terț.
Această retorică belicoasă reflectă o stare de nervozitate: deja slăbiți de efectul de bumerang al sancțiunilor pe care le-au impus Rusiei, europenii se simt obligați să preia ștafeta ajutorului militar american. De asemenea, este necesar să se mobilizeze alte argumente decât cel al unei înfrângeri iminente a adversarului pentru a justifica continuarea eforturilor în fața unei opinii publice epuizate. În discursuri, Rusia nu mai este acea țară cu „PIB-ul Spaniei” prinsă în mlaștina ucraineană, ci mai degrabă o „amenințare existențială”, cu un expansionism „de neoprit”. care vizează direct interesele franceze. Ca pe timpul Kominternului, Rusia este acuzată că încearcă să-și impună regimul asupra restului Europei, folosindu-se de releuri politice. Abordând tema inamicului intern, prim-ministrul Gabriel Attal a comparat aleșii Rassemblement National cu trupe de ocupație, într-un discurs în fața Parlamentului, pe 26 februarie.
Premii de consolare
Această amenințare rusă este exagerată intenționat. În Occident, comparația cea mai frecventă, inclusiv în discursurile ministrului francez al afacerilor externe. este cea cu Germania nazistă care a ocupat Ținuturile Sudete în numele apărării minorităților germane în septembrie 1938. Această referință apare constant în dezbaterea publică, excluzând orice alt marker istoric. Cu toate acestea, deși invocă apărarea rusofonilor din afara granițelor sale, statul rus nu este înzestrat cu o doctrină care teoretizează o lipsă de teritorii — spre deosebire de Lebensraum-ul hitlerist — și motivele expansionismului său în Europa sunt tradițional legate de percepția unei amenințări de securitate. Așa cum subliniază specialistul în probleme militare ruse Isabelle Facon, „Rusia (...) răspunde [tradițional] la reflexe defensive profunde prin acțiuni ofensive ”.
Istoria secolului XX oferă posibilitatea de a identifica un număr de constante în comportamentul rusesc. Pe fondul amenințării Hitleriste, războiul împotriva Finlandei (1939-1940) a vizat o anexare „preventivă” pentru a întări apărarea Leningradului, astăzi Sankt Petersburg. Din perspectiva Moscovei, pactul germano-sovietic a urmărit același obiectiv securitar: a răspunde acordurilor de la München, de la care URSS fusese exclusă, încercând să evite ca țara să devină următoarea țintă a celui de-al Treilea Reich; să încetinească avansul trupelor germane spre fosta capitală și Moscova prin transformarea țărilor baltice și a părții estice a Poloniei într-un glacis, prevenind o posibilă invazie. După 1945 și după uriașele pierderi civile și militare provocate de cel de-al doilea război mondial (peste douăzeci și șase de milioane de morți sovietici), Moscova s-a dotat cu o triplă barieră de protecție împotriva unei potențiale noi agresiuni venite de la Vest: ocuparea a jumătate din Germania, instalarea de regimuri comuniste prietene și sovietizarea teritoriilor anexate în 1939-1945, în detrimentul Poloniei, României, celor trei state baltice și (…)
