În urmă cu treizeci de ani, mulți experți occidentali susțineau că istoria a ajuns la un punct final și că rivalitatea dintre marile puteri aparținea trecutului. Această iluzie nu a rezistat bine trecerii timpului. Două dintre conflictele care opun marile puteri riscă să degenereze într-un război deschis: Statele Unite împotriva Rusiei în Europa de Est, pe tema Ucrainei, și Statele Unite împotriva Chinei în Asia de Est, pe tema Taiwanului.
Schimbările survenite în politica internațională în ultimii ani au marcat o degradare a poziției Occidentului. Ce s-a întâmplat? Încotro ne îndreptăm? Pentru a răspunde la aceste întrebări, este necesară o teorie a relațiilor internaționale care să ofere un sens unei lumi haotice și nesigure, un cadru general care să explice de ce statele acționează așa cum o fac.
Teoria cunoscută sub numele de „realism” reprezintă cel mai bun instrument disponibil pentru a înțelege politica internațională. Care sunt postulatele sale? Statele coexistă într-o lume lipsită de o autoritate supremă capabilă să le protejeze unele de altele. Această situație le obligă să fie atente la echilibrul forțelor, deoarece orice slăbiciune le poate face vulnerabile. Totuși, faptul că sunt în competiție pe tabla de șah a puterii nu le împiedică să coopereze atunci când interesele lor sunt compatibile.
Cu toate acestea, în general, relațiile dintre state — și mai ales între marile puteri — sunt fundamental guvernate de principiul competiției. În teoria realismului, războiul este un instrument de guvernare printre altele, pe care statele îl folosesc pentru a-și consolida poziția strategică. Astfel se explică celebra formulă a lui Carl von Clausewitz despre război, definit ca „o simplă continuare a politicii prin alte mijloace”.
Realismul nu se bucură de o reputație favorabilă în Occident, unde războiul este perceput, în general, ca un ultim resort, justificabil doar în caz de legitimă apărare – o viziune care se aliniază și cu Carta Națiunilor Unite. Această teorie provoacă și mai multă reprobări, deoarece se sprijină pe un axiom pesimist: ideea că rivalitatea dintre marile puteri este un fapt imuabil, o lege a existenței inevitabil destinată să genereze tragedii. Cu alte cuvinte, toate statele – fie ele democratice sau autoritare – acționează conform aceleiași logici. În Occident, însă, perspectiva dominantă leagă tendința spre competiție de regim politic. Se consideră că democrațiile liberale sunt, prin definiție, înclinate să mențină pacea, în timp ce regimurile autoritare sunt văzute ca principalele instigatoare ale războaielor.
Nu ar trebui, așadar, să ne surprindă faptul că teoria liberală, concepută în opoziție cu realismul, este favorizată în Occident. Totuși, este greu de contestat că Statele Unite au acționat aproape întotdeauna conform principiilor realismului, chiar dacă și-au îmbrăcat acțiunile într-o retorică moralizatoare. Pe tot parcursul Războiului Rece, Washingtonul a sprijinit fără ezitare autocrați lipsiți de scrupule, precum Chiang Kai-shek în China, Mohammad Reza Pahlavi în Iran, Rhee Syngman în Coreea de Sud, Mobutu Sese Seko în Zair, Anastasio Somoza în Nicaragua sau Augusto Pinochet în Chile, pentru a numi doar câțiva dintre aceștia.
Această politică a cunoscut totuși o paranteză notabilă: „momentul unipolar” dintre 1991 și 2017, când administrațiile americane, fie ele democrate sau republicane, au renunțat la realismul geopolitic pentru a încerca să impună o ordine globală bazată pe valorile democrației liberale – stat de drept, economie de piață și drepturile omului – sub binevoitoarea autoritate a Washingtonului. Această strategie a „hegemoniei liberale” s-a soldat cu un eșec răsunător și a jucat un rol semnificativ în apariția lumii tulburi pe care o cunoaștem astăzi. Dacă, în 1989, la sfârșitul Războiului Rece, liderii americani ar fi optat pentru o politică externă realistă, este foarte probabil că planeta noastră ar fi fost astăzi un loc considerabil mai puțin periculos.
Realismul poate fi interpretat în mai multe moduri. Potrivit teoriei numite „clasice”, formulată de juristul american Hans Morgenthau, dorința de putere este inerentă naturii umane. Liderii, spunea el, sunt impulsionați de un animus dominandi, o tendință înnăscută de a domina pe ceilalți. Fiecare își poate formula propria teorie în această privință. În concepția mea, însă, motorul principal al competiției dintre state nu este natura umană, ci structura sau arhitectura însăși a sistemului internațional. Aceasta este cea care împinge statele – și mai ales marile puteri – într-o competiție acerbă. Din această perspectivă, ele sunt prizonierii unei colivii de fier.
Nici măcar superputerile nu sunt ferite de amenințări
Înainte de orice, trebuie reamintit faptul că marile puteri acționează într-un sistem în care nu există niciun protector spre care să se îndrepte în cazul unei amenințări din partea unui stat rival. Fiecare trebuie, așadar, să se îngrijească de propria securitate într-o lume guvernată de principiul autoapărării. Această constrângere este amplificată de alte două aspecte ale sistemului internațional. În primul rând, toate marile puteri dispun de capacități militare ofensive uriașe, chiar dacă unele au mai multe decât altele, ceea ce înseamnă că sunt capabile să provoace distrugeri considerabile unui stat advers. În al doilea rând, este dificil, dacă nu imposibil, să se determine cu certitudine dacă acestea urmăresc intenții pașnice, deoarece intențiile – spre deosebire de capacitățile militare – există doar în mintea liderilor și nu pot fi niciodată descifrate pe deplin. Și mai incertă este previziunea asupra acțiunilor viitoare ale unui stat, deoarece nimeni nu poate ști cu siguranță cine îi va conduce într-un anumit moment și care îi vor fi intențiile în condiții politice și strategice schimbătoare.
Statele, acționând într-un mediu în care nu se pot baza decât pe ele însele și riscă să se confrunte cu rivali puternici și ostili, ajung inevitabil să se teamă unele de altele, chiar dacă intensitatea acestei temeri variază de la un caz la altul. Într-o lume atât de periculoasă, cea mai sigură strategie de supraviețuire pentru un stat rațional este să se asigure că nu este slab. Experiența Chinei din timpul „secolului de umilință națională” (1839-1949) a demonstrat că statele mai puternice au tendința de a exploata slăbiciunea celor mai fragile. Pe scena internațională, este preferabil să fii Godzilla decât Bambi.
Uniunea Europeană pare să facă excepție de la această regulă, dar doar în aparență. Ea a luat naștere sub protecția „umbrelei” americane, care a făcut imposibil un conflict militar între statele membre, eliberându-le astfel de teama reciprocă. Acesta este unul dintre motivele pentru care liderii europeni, indiferent de orientarea lor politică, se tem că Statele Unite s-ar putea retrage din Europa pentru a-și concentra atenția asupra Asiei. Pe scurt, politica marilor puteri se caracterizează printr-o competiție implacabilă pentru securitate, deoarece fiecare stat urmărește nu doar să-și sporească influența relativă, ci și să evite ca balanța puterii să încline în defavoarea sa. Acest obiectiv, cunoscut sub denumirea de „echilibrare” (balancing), poate fi realizat fie printr-o creștere a propriei puteri, fie printr-o alianță cu alte state aflate într-o situație similară de amenințare. Într-o lume realistă, puterea unui stat este evaluată în principal prin prisma capacităților sale militare, care, la rândul lor, depind de o economie avansată și de o populație numeroasă.
Pentru un stat care aspiră la statutul de mare putere, situația ideală este, înainte de toate, să fie o putere regională, adică să domine zona geografică din care face parte, asigurându-se în același timp că nicio altă putere, fie ea mijlocie sau mare, nu îi contestă această dominație. Statele Unite oferă un exemplu perfect al acestei logici. De-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, ele s-au străduit constant să-și consolideze hegemonia asupra continentului american. În secolul următor, au acționat pentru a împiedica Imperiul German și Japonia, apoi Germania nazistă și Uniunea Sovietică, să se impună ca singure puteri regionale în Asia și Europa.
Obiectivul principal al oricărui stat este supraviețuirea, deoarece, dacă un stat nu supraviețuiește, nu poate urmări niciun alt scop. Producerea de bogăție sau răspândirea unei ideologii pot părea prioritare, dar numai în măsura în care aceste obiective nu îi periclitează șansele de supraviețuire. În mod similar, marile puteri pot coopera atunci când au interese comune și când alianța lor nu le slăbește pozițiile relative în balanța puterii. De exemplu, în timpul Războiului Rece, Statele Unite, Uniunea Sovietică și Regatul Unit au cooperat semnând Tratatul privind neproliferarea armelor nucleare (1968), deși relațiile americano-sovietice rămâneau profund conflictuale. Tot astfel, în ajunul Primului Război Mondial, marile puteri europene erau strâns legate prin interese economice puternice, dar în același timp angajate într-o competiție acerbă pentru securitate, care, în cele din urmă, a prevalat asupra cooperării economice și le-a condus la război. Acordurile dintre marile puteri se încheie întotdeauna sub umbra rivalității pentru securitate.
Criticii școlii realiste în geopolitică îi reproșează adesea că (…)
