Lupta împotriva terorismului, promovarea democrației, protejarea populațiilor… Statele Unite nu duc lipsă de imaginație când vine vorba de justificarea intervențiilor militare și a ingerințelor lor externe. De fiecare dată când un argument își pierde credibilitatea, un altul îi ia locul. În ultimii ani, Washingtonul a adoptat un nou registru inedit: cel al justiției sociale. Reinterpretând luptele sociale la modă în Occident, puterea americană le folosește pentru a legitima intervențiile sale. Astfel, înalți oficiali ai Pentagonului și ai Departamentului de Stat, experții marilor think tank-uri, dar și reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale (ONG) și editorialiști ai presei de referință – cu alte cuvinte, toți cei care contează în politica externă – vorbesc acum despre lupta împotriva opresiunii femeilor, apărarea minorităților etnice, drepturile persoanelor lesbiene, gay, bisexuale și trans (LGBT)… Răspunzând sensibilităților promovate de tineretul educat și de anumite medii activiste radicale, aceștia conturează un nou obiectiv strategic menit să justifice diverse ingerințe: „modelarea culturală” (culture forming), bazată pe normele și valorile occidentale.
La prima vedere, poate părea surprinzător că teme promovate de anumite medii activiste progresiste — mediile woke (literal „trezite”), conform expresiei consacrate în presă — alimentează politici intervenționiste și expansioniste, adesea armate. Și totuși, această tendință nu ar trebui să mire pe nimeni. De multă vreme, Statele Unite recurg la registrul moral pentru a masca ambițiile lor imperialiste. Încă din secolul al XVII-lea, puritanismul anglo-saxon, cu idealismul său moralizator, a plasat narațiunile universaliste în centrul istoriei umane. În forma sa secularizată, acest curent s-a întrupat în figura lui Thomas Jefferson, al treilea președinte al Statelor Unite (1801–1809), care concepea America drept un „imperiu al libertății”, menit să ghideze prin exemplul propriu celelalte națiuni ale lumii, cufundate în ignoranță (1). Un secol mai târziu, președintele Woodrow Wilson (1913–1921) a văzut în Primul Război Mondial — odată ce Statele Unite au intrat în conflict — ocazia de a răspândi valorile politice ale Americii și de a defini un cadru universal de înțelegere a relațiilor internaționale (2).
Această tentativă de a remodela ordinea internațională a dus la crearea Societății Națiunilor (SDN) — organism la care Statele Unite nu vor adera în cele din urmă, din cauza intransigenței Senatului, dominat de republicani izolaționiști, și a opoziției feroce a președintelui Warren Harding (1921–1923).
La începutul secolului XXI, tot morala ghida intervenționismul american. La doar câteva luni după atentatele din 11 septembrie 2001, administrația lui George W. Bush își extindea deja misiunea: nu mai era vorba doar de a-i urmări pe Al-Qaida și complicii săi, ci de a purta un adevărat „război împotriva terorii”. Acest proiect utopic pretindea că va pacifica mai multe puncte fierbinți ale planetei prin operațiuni de „schimbare de regim” (regime change) și de „construcție de națiuni” (nation building). Debutat în Afganistan, acest demers s-a extins apoi în Irak și, treptat, în întregul Orient Apropiat. Aceste expediții armate erau adesea justificate în mod explicit prin promovarea democrației. În plus, asemenea altor administrații anterioare, ele purtau și o dimensiune religioasă care influența definirea priorităților. De pildă, ajutorul pentru dezvoltare și educație acordat țărilor africane în cadrul campaniei de prevenire a SIDA a fost mult timp condiționat de promovarea principiului abstinenței — o valoare esențială pentru dreapta creștină americană. Programele de acest tip s-au dovedit, în ansamblu, ineficiente, ba chiar contraproductive.
În ianuarie 2009, venirea lui Barack Obama la Casa Albă a marcat sfârșitul evanghelismului din era Bush și începutul unei perspective care se dorea realistă. Prin votul lor destul de clar exprimat cu câteva luni înainte, americanii respinseseră viziunea mesianică a lui Bush, susținută de candidatul republican neoconservator John McCain, și decretaseră că schimbările de regim nu reprezentau răspunsul adecvat la amenințările secolului XXI. Totuși, în loc să renunțe la strategiile idealiste ale trecutului, noua administrație s-a limitat la o redefinire a logicii acestora. Astfel, imediat după „primăverile arabe” din 2011, Statele Unite și aliații lor au lansat intervenții militare în Libia și Siria, invocând motive umanitare. Această acoperire ideologică se înscria în cadrul conceptului de „responsabilitate de a proteja” (responsibility to protect, sau R2P), popularizat de Samantha Power, a cărei prezență în administrația Obama a marcat sfârșitul realismului promis de președinte și revenirea la o abordare mai clasică a politicii externe americane.
În Libia, consecințele intervenției militare au fost dezastruoase. Lipsită de un centru de putere, sfâșiată de un război civil între facțiuni rivale și afectată de probleme inexistente anterior – precum terorismul sau piețele de sclavi în plină zi – țara a devenit astăzi arhetipul statului destrămat.
În cele din urmă, doctrina R2P nu a făcut decât să perpetueze și să agraveze problemele pe care pretindea că le rezolvă, alimentând la rândul ei o violență sistemică (3). Mai grav, prin grăbirea colapsului statelor, a contribuit direct la crearea și adâncirea condițiilor care justifică alte intervenții umanitare. Acestea devin astfel un soi de casus belli permanent, punând în mișcare un cerc vicios al crizelor.
Astăzi, pe fondul accelerării fuziunii dintre elitele culturale și cele diplomatice, definirea unei ideologii adecvate care să justifice expansiunea imperialistă se află în centrul competiției interne din sânul claselor intelectuale. Miza pentru acestea este să reconcilieze propriile interese hegemonice cu sentimentul lor de superioritate morală — adică să-și afișeze virtutea și sensibilitatea față de suferințele populațiilor marginalizate din statele „de salvat”, în timp ce ung mecanismele mașinii de război.
Această confluență, pe scena diplomatică, dintre justiția socială și neoconservatorism, dintre apărătorii drepturilor omului și susținătorii intervenționismului militar al NATO, a devenit evidentă în preajma alegerilor prezidențiale din 2016, când numeroși neoconservatori tradiționali au început să înțeleagă că democrata Hillary Clinton era, probabil, candidata cea mai aptă să le ducă la îndeplinire obiectivele — în contrast cu Donald Trump, care promova o formă de izolaționism. După victoria-surpriză a miliardarului newyorkez, aceste apropieri s-au cristalizat într-o coaliție care traversează ambele partide; astăzi, noi think tank-uri reunesc foști analiști republicani și figuri marcante din tabăra democrată (4).
Mass-media americană a urmat în mare măsură această reașezare politică. Astfel, editorialistul neoconservator Bill Kristol — principalul propagandist al războiului din Irak în era Bush — a ajuns, în decembrie 2018, să fie elogiat de postul MSNBC (favorabil democraților), care l-a salutat drept „woke Bill Kristol” (5).
Atât jurnaliștii, cât și activiștii utilizează astăzi vocabularul justiției sociale pentru a denunța națiuni prezentate ca rivale și pentru a consolida ostilitatea publicului față de acestea. De pildă, North American Congress on Latin America — o organizație de stânga, dar în general favorabilă Statelor Unite — a interpretat protestele care au zguduit Cuba în vara lui 2021 drept motivate în principal de toleranța excesivă a guvernului cubanez față de rasismul anti-afrodescendenți (6).
Cazul Boliviei este și mai grăitor. Guvernul de extremă dreapta care s-a instalat la La Paz în noiembrie 2019, în urma unei lovituri de stat și cu sprijinul Statelor Unite, a fost adesea prezentat în termeni elogioși de către presa occidentală, iar conducătoarea sa, Jeanine Áñez, a fost portretizată ca o „militantă pentru drepturile femeilor” (7). Înainte de a fi învinsă la urne mai puțin de un an mai târziu, administrația Áñez a avut timp să adopte măsuri extrem de dure împotriva minorităților de origine amerindiană și a adepților religiilor indigene tradiționale. Acuzată de sedițiune și de responsabilitatea pentru moartea a circa douăzeci de opozanți, „militanta pentru drepturile femeilor” a fost în cele din urmă arestată și încarcerată…
Retorica „progresistă” a impregnat și mai puternic discursul atlantist începând cu vara anului 2021, odată cu încheierea intervenției NATO sub comandament american în Afganistan. De multă vreme, presa internațională își pierduse interesul pentru acest război început în 2001. Însă, odată cu căderea Kabulului și revenirea talibanilor la putere, „femeile și fetele afgane” au redevenit brusc o prioritate în discursul occidental — un subiect deja invocat, în urmă cu două decenii, pentru a justifica intervenția militară în fața aliaților europeni (8).
Fideli obiceiului de a interpreta situația din Afganistan prin prisma temelor sociale și a sensibilităților din America de Nord, jurnaliștii occidentali au prezentat ștergerea de către talibani a unei fresce murale reprezentându-l pe George Floyd (ucis de un polițist american la Minneapolis în mai 2020) drept un simbol al reculului libertăților provocat de retragerea trupelor americane (9). Această focalizare pe teme morale permite prezentarea revenirii talibanilor ca pe o tragedie care ar fi trebuit prevenită de Occident, mai degrabă decât ca pe deznodământul logic al celui mai lung război din istoria Statelor Unite.
Recuperarea cauzelor progresiste în beneficiul hegemoniei americane se sprijină pe conexiuni vechi între lumea academică, subcontractanții militari și agențiile guvernamentale. Încă din versiunea inițială a celebrului său discurs despre pericolele complexului militar-industrial, rostit în ianuarie 1961, președintele Dwight Eisenhower afirma că universitatea reprezenta o forță motrice în cadrul acestei relații oligarhice (10). El recunoștea, totodată cu o intuiție remarcabilă, că ideile aflate în vogă în mediul universitar aveau să devină pretexte comode pentru legitimarea ideologiei globalizării și a viitoarelor proiecte imperiale, în numele „eliberării”. Noul consens dintre cercetători și guvern urmărește promovarea unei teorii politice întemeiate pe o moralitate universală, care sacrifică particularismele — precum suveranitatea — și favorizează omogenizarea culturală a planetei prin recurs atât la soft power, cât și la hard power.
Universalizarea experienței americane
Pe măsură ce câștigă prestigiu în cercurile politice și diplomatice, retorica imperialistă cu față progresistă se contopește tot mai mult cu imaginea internațională a Statelor Unite și cu rolul acestora de mare putere.
Taberele atașate unei viziuni convenționale asupra intervenționismului — moștenită din perioada Războiului Rece — au înțeles bine utilitatea instrumentalizării unor lupte aparent motivate de justiția socială, ignorând adesea contextul cultural și istoric care ar putea oferi o lectură mai nuanțată a situației minorităților. Astfel, națiuni care trăiesc după norme ce par inacceptabile dintr-o perspectivă occidentală sunt ușor etichetate drept „problematice” sau „intolerante”, ceea ce le face susceptibile de sancțiuni ori intervenții militare.
Un exemplu clar al acestui tip de abordare a fost discursul rostit în martie 2021 în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite de către reprezentanta Statelor Unite, Linda Thomas-Greenfield (11). Invocând, într-un context de politică externă, „Proiectul 1619” al New York Times — care insistă asupra integrării consecințelor sclaviei în narațiunea națională —, Thomas-Greenfield tindea să universalizeze experiența americană și să deducă din ea o poziție moralistă absolută pentru interpretarea fenomenelor globale. Această manieră de a stigmatiza statele rivale în funcție de norme culturale definite în Occident s-a manifestat și în cadrul discuțiilor tensionate dintre Statele Unite și China, care au avut loc în Alaska, tot în martie 2021, când Washingtonul și Beijingul s-au acuzat reciproc de ipocrizie în privința drepturilor omului. Mai târziu, în septembrie același an, administrația Biden a emis un decret care prevedea impunerea de sancțiuni împotriva oricărei persoane implicate în atrocitățile comise în regiunea Tigré, în nordul Etiopiei, aflată în plin război civil. Textul menționa explicit natura etnică a violențelor și impactul lor specific asupra femeilor, pentru a justifica intervenția americană.
Și lista continuă: în februarie 2022, NATO a organizat un „Debat de fond privind chestiunile de gen și amenințările hibride” (12); o lună mai târziu, Statele Unite au decis să anuleze discuțiile planificate cu talibanii privind activele afgane înghețate, invocând drept motiv anunțul guvernului de la Kabul că nu va redeschide școlile pentru fete.
Dacă aceste politici vor continua, ele vor sfârși, cel mai probabil, prin a crea o nouă metodă de delegitimare a anumitor state în ochii populațiilor occidentale, care împărtășesc norme socioculturale similare. Acest viraj ideologic implică totodată un aliniament la ritmul mediatic, ceea ce poate dăuna unei evaluări lucide a temeiniciei strategice a politicilor duse și a beneficiilor reale pentru populațiile pe care se pretinde că le asistă. În plus, acest fenomen lasă să se întrevadă apariția unei noi generații de decidenți politici, mai bine conectați la opinia publică majoritară — în special la cea a tineretului —, ceea ce va apropia tot mai mult activismul societății civile de obiectivele statului.
Acest lucru poate fi observat clar încă de la declanșarea războiului ruso-ucrainean, în februarie 2022. Unele comentarii au subliniat, de pildă, că, deși Ucraina nu are cu adevărat motive să se laude cu politica sa față de minoritățile LGBT, Rusia stă și mai rău. Desigur, asta înseamnă să cobori ștacheta foarte jos, dar evidențiază clar faptul că problema LGBT este abordată de segmentele presei favorabile intervenționismului prin prisma utilității sale în termeni de soft power (13). Există deja o piață mediatică pentru acest tip de interpretări. În mai 2022, publicația The Atlantic, cunoscută pentru poziția sa în general pro-intervenționistă, pleda pentru o „decolonizare” a Rusiei. Istoria multi-etnică a acestui stat era comparată cu colonialismul din epoca victoriană, ceea ce ar justifica, în viziunea articolului, demantelarea Rusiei printr-o operațiune de schimbare de regim... (14)
Imperialismul liberal are, în mod evident, tot interesul să prezinte politica externă americană drept progresistă și să eticheteze națiunile ostile ca fiind intolerante și reacționare. Acest apel selectiv la cauzele progresiste deschide larg poarta către intervenții într-o listă lungă de regiuni „problematice” din Sudul global, oferind totodată un cadru narativ în care aceste operațiuni sunt prezentate ca fiind nu doar benefice, ci și moralmente legitime. Devine astfel ușor să afirmi că rivalii care critică aceste politici se află „de partea greșită a istoriei”, sunt „împotriva progresului” sau chiar „răi” — formule la modă în discursurile Pentagonului și ale Departamentului de Stat. În anii următori, este foarte probabil ca Washingtonul să insiste pe toate aceste valori în relațiile cu statele pe care dorește să le slăbească și în regiunile unde urmărește să-și extindă prezența militară. În paralel, aceleași valori vor fi, fără îndoială, trecute sub tăcere când vine vorba de națiuni aliate, precum Arabia Saudită — expunând Statele Unite și aliații lor acuzațiilor de ipocrizie și subminându-le și mai mult pretențiile la superioritate morală.
Încă de când Agenția Centrală de Informații (CIA), la începutul Războiului Rece, a finanțat artiști pentru a promova valorile liberale asociate excepționalismului american (15), clasa conducătoare a învățat să folosească cu abilitate curentele culturale dominante în Occident pentru a susține propria viziune asupra politicii externe și interesele sale de securitate, prezentându-le drept „interes național”. În practică, instituțiile statului manevrează cu grijă „morcovul” stimulentelor — subvenții, promovări sau formare profesională — pentru a cultiva o gândire de grup sistemică în interiorul birocrației, a promova internaționalismul liberal și a fabrica consens în jurul menținerii supremației americane în lume. Cât despre rețelele de recrutare și promovare a elitelor, rolul lor este esențial atât în consolidarea prestigiului instituțiilor, cât și în cultivarea unei culturi a consensului strategic — cultură care este apoi rafinată și răspândită de o armată de activiști și grupuri de advocacy extrem de vizibile și versate în utilizarea mass-mediei.
Conceptualizarea politicilor — inclusiv a politicii externe — prin prisma justiției sociale a devenit un reflex pentru clasa educată care ocupă majoritatea posturilor de conducere intermediară în cadrul agențiilor guvernamentale, al companiilor media și al firmelor private. Totuși, la fel cum băncile de investiții sau producătorii de armament nu renunță la profit atunci când afișează simboluri LGBT sau Black Lives Matter (în principal în scopuri de marketing), nici CIA ori Departamentul de Stat nu ezită să-și etaleze atașamentul față de cauze progresiste la modă, fără a-și abandona ambițiile imperialiste. Mai mult: procesul de profesionalizare face ca personalul actual și viitor să preia această exhibare a virtuții ca model personal și să o difuzeze mai departe. Pentru cei care aspiră la angajare sau la promovare, aceasta devine una dintre modalitățile de a-și semnala adeziunea la obiectivele acestor instituții. Pierre Bourdieu numea acest fenomen „capital cultural”, pe care îl definea drept „familiaritatea cu cultura legitimă a unei societăți”. Acest capital se concretizează într-un ansamblu de cunoștințe, competențe, comportamente și calificări care indică apartenența la clasa dominantă.
În schimb, cei care ar prefera ca Statele Unite să adopte o politică externă mai realistă și mai prudentă nu pot decât să constate că noul ethos al justiției sociale îndeplinește, mai mult sau mai puțin, aceeași funcție pe care, în trecut, o aveau promovarea democrației sau doctrina R2P: el legitimează toate acțiunile militare sau diplomatice întreprinse în numele său și, în același timp, discreditează criticile care li s-ar putea aduce. Totuși, noul imperialism al virtuții este poate chiar mai destabilizator, deoarece, dincolo de restructurarea politică a țărilor vizate, urmărește obținerea unei supuneri culturale totale. Un proces care, în timp, ar putea radicaliza și mai mult statele din Sudul global — nu doar împotriva Americii, ci și împotriva liberalismului și progresismului ca atare. Vedem deja cum națiuni care nu au interese comune evidente, în afara ostilității față de ingerința americană, încep să se coalizeze împotriva hegemoniei imperialismului liberal, invocând dreptul la suveranitate statală și civilizațională (16).
Un avertisment pentru progresiști
Din perspectivă istorică, aceste evoluții nu sunt nici inedite, nici specifice Statelor Unite. În secolele XVII și XVIII, Imperiul Britanic a încurajat comerțul global cu sclavi din rațiuni atât financiare, cât și coloniale, iar mai târziu, odată cu progresul industrializării din epoca victoriană, cauza abolirii sclaviei a devenit un mijloc de a redefini expansiunea imperială în termeni de datorie morală — „misiunea civilizatoare”, „povara omului alb”. Imperialismul liberal sub conducere americană pare să urmeze o logică similară: acțiunile umanitare vizează adesea regiuni unde au avut deja loc intervenții occidentale și contribuie la crearea unor condiții care vor justifica noi intervenții în viitor, generând astfel o spirală de conflicte perpetue și înghețate. Casus belli-urile motivate de considerente de justiție socială sunt, fără îndoială, utile pentru cei care nutresc ambiții expansioniste. În acest sens, analiza de mai sus poate fi citită ca un avertisment adresat militanților progresiști: complexul militaro-industrial este perfect capabil să absoarbă limbajul vostru și să-l pună în slujba propriilor obiective. Iar dacă această fațadă ideologică, care astăzi permite justificarea politicilor externe agresive și a intervențiilor militare în teritorii străine, va înceta să mai fie eficientă, va fi cu siguranță înlocuită rapid de o altă retorică. Și ciclul va reîncepe.
