„Acesta este un moment decisiv în istoria sionismului. La o sută douăzeci și doi de ani după publicarea de către Herzl a [viziunii sale despre] Statul evreilor, am stabilit prin lege principiul fundamental al existenței noastre." Făcând această declarație pe 19 iulie 2018 la ora 3:35, după adoptarea de către Parlamentul israelian a unei noi legi fundamentale, domnul Benyamin Netanyahu se considera oare adevăratul fondator al statului evreu?
Conform primului ministru israelian, „în Orientul Mijlociu, doar Israelul ar respecta drepturile individuale ale tuturor cetățenilor săi". Însă, acordând prioritate apartenenței la poporul evreu în definirea statului, mai multe dispoziții ale acestui text aduc dimpotrivă atingere drepturilor celor aproximativ două milioane de cetățeni non-evrei, printre care importante minorități arabe: „Statul Israel este statul-națiune al poporului evreu, care își exercită aici dreptul său natural, cultural, religios și istoric la autodeterminare. Realizarea acestui drept la autodeterminare națională în Statul Israel este rezervată exclusiv poporului evreu", spune astfel noua lege fundamentală. Precizând că „ebraica este limba Statului Israel", ea face de asemenea ca araba să piardă calitatea sa de limbă oficială, în așteptarea unui „statut special care va fi determinat ulterior". În absența unei Constituții, această lege fundamentală se adaugă edificiului juridic actual.
Niciun cuvânt, nicio referință, oricât de mică, la independența Statului Israel, proclamată pe 14 mai 1948. Acest lucru nu este surprinzător: domnul Netanyahu nu o menționa nici măcar o singură dată în lucrările sale care evocă istoria sionismului. Tăcere asupra acestui text fondator al jurisprudenței țării, care a fost citit în acea zi de David Ben Gurion, primul său șef de guvern: „Statul Israel va fi deschis imigrației evreilor din toate țările în care sunt dispersați; va dezvolta țara în beneficiul tuturor locuitorilor săi; va fi fondat pe principiile de libertate, justiție și pace învățate de profeții Israelului; va asigura o deplină egalitate de drepturi sociale și politice tuturor cetățenilor săi, fără distincție de credință, rasă sau sex; va garanta deplina libertate de conștiință, de cult, de educație și de cultură."
Domnul Netanyahu se delimitează de asemenea de Vladimir Zeev Jabotinsky (1880-1940), părintele fondator al sionismului revizionist, naționalist și antisocialist. Dacă actualul șef al Likud-ului (dreapta) îl citează regulat. omite întotdeauna să reamintească că la sfârșitul vieții sale, în 1940, liderul istoric al dreptei sioniste luase poziție în favoarea formării unui stat cu majoritate evreiască, dominion al Imperiului britanic, cu un președinte evreu și un vicepreședinte arab și unde toți cetățenii ar fi în egalitate, indiferent de originile sau religia lor. Comunitățile evreiască și arabă, precum și limbile lor respective, trebuiau după el să dispună de un statut identic recunoscut prin lege. Secretar al guvernului lui Menahem Begin (Likud) din 1977 până în 1982 și astăzi profesor de științe politice la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Arieh Naor remarcă că „viziunea naționalist-liberală a lui Jabotinsky este la antipodul acestei noi legi despre «statul-națiune evreu» care refuză orice drept colectiv minorității. Aceasta conduce la un regim de etnocrație".
Cea mai bună conjunctură posibilă
Astfel, primul ministru s-a turnat în tiparele ideologice modelate de tatăl său, Benzion Netanyahu, mort în 2012. Acest universitar, care a fost pentru o scurtă perioadă secretarul lui Jabotinsky, a dezvoltat de-a lungul carierei sale o teorie catastrofistă a istoriei evreiești. Intenționa să demonstreze că antisemitismul își avusese originea încă din Antichitatea înaltă, în Egipt, cu mai multe secole înainte de creștinism, și că acest pericol persistă: „Suntem mereu amenințați cu exterminarea. Oamenii cred că holocaustul aparține trecutului; nu este cazul", declara într-un interviu acordat împreună cu fiul său postului Aroutz 2, pe 7 februarie 2009. Pentru el, inamicul era arab: „Această țară este evreiască, nu este pentru arabi. Nu există loc aici pentru arabi și nu va exista. Ei nu vor accepta niciodată condițiile noastre", afirma trei ani mai târziu. Benzion Netanyahu i-a dat ca misiune fiului său să facă în așa fel încât israelienii să măsoare bine realitatea pericolului: „Unul dintre lucrurile cele mai grave la noi, în Israel, este credința de stânga conform căreia arabii au renunțat la determinarea lor de a ne distruge." Aceste teme au fost dezvoltate din abundență în cărțile domnului Benyamin Netanyahu, publicate cu puțin înainte de primul său mandat la putere (1996-1999).
Sub presiunea președintelui american William Clinton, tânărul primul ministru a trebuit atunci să-i strângă mâna liderului palestinian Yasser Arafat și să încheie cu el două acorduri care prevedeau în special retragerea forțelor israeliene dintr-o parte a orașului Hebron. Această concesie — pe care nu putuse să o refuze fără să riște o criză majoră — i-a făcut să piardă voturi în sânul dreptei și la coloniști în timpul alegerilor legislative din 1999. Liderii (…)
